Tăcerea se prelungea, dar eu nu mă mai temeam de ea.

Iar pe spectatorii mei părea să nu-i deranjeze. Era un lucru normal să-mi rătăcească mintea. Eram artist.

– Ideea de fericire - cel puţin, aşa cum mi se aplica mie -

era ceva la care nu mă gândisem de mult timp, am spus.

Mă gândisem să-mi întreţin familia şi, după ce am înfiinţat propria mea companie, mă gândisem să nu-i dezamăgesc pe oamenii care lucrau pentru mine. Mă gândisem să am succes, şi trudeam pentru asta, în mare parte pentru că

atâţia oameni se aşteptau să dau greş. Apoi a avut loc accidentul. Totul s-a schimbat. Am descoperit că n-am nici-o...

Am dibuit după cuvântul dorit, am dibuit cu ambele mâini, deşi ei nu vedeau decât una. Şi, poate, o zvâcnire a ciotului din mâneca prinsă sus cu ac de siguranţă.

– N-am nici-o variantă de rezervă. Cât despre fericire... am ridicat din umeri. I-am spus prietenului meu Kamen că

obişnuiam să desenez, dar că n-o mai făcusem de foarte mult timp. El mi-a sugerat să mă reapuc, iar când l-am întrebat de ce, a spus că am nevoie de bariere în calea nopţii. Atunci n-am înţeles ce voia să spună, pentru că eram pierdut şi confuz şi sufeream. Acum înţeleg mai bine.

Oamenii spun că noaptea cade, dar aici ea se ridică. Se

ridică din golf, se ridică după apus. M-a uimit să văd asta întâmplându-se.

Eram de asemenea uimit de propria-mi neaşteptată

elocvenţă. Braţul drept era perfect tăcut. Braţul meu drept nu era decât un ciot într-o mânecă prinsă sus cu ac de siguranţă.

– Putem stinge toate luminile? Inclusiv a mea, vă rog?

Alice se ocupa chiar ea de panoul de comandă, şi nu pregetă nici-o clipă. Reflectorul în lumina căruia stătusem se stinse încet. Aula fu înghiţită de întuneric.

Am spus:

– Ceea ce am descoperit, traversând podul dintre cele două vieţi ale mele, este că uneori frumuseţea creşte în pofida tuturor aşteptărilor. Dar asta nu-i o idee originală, aşa-i? E, de fapt, doar o platitudine... aşa, cam ca un apus de soare în Florida. Cu toate acestea, întâmplarea face să

fie adevărul adevărat, iar adevărul merită a fi rostit... dacă

îl poţi spune într-un fel nou. Eu am încercat să-l transpun într-o imagine. Alice, putem vedea primul diapozitiv, te rog?

Acesta apăru pe ecranul mare din dreapta mea, lat de trei metri şi înalt de doi: un trio de uriaşi trandafiri luxurianţi, crescând dintr-un strat de scoici roz-închis. Nuanţa lor era închisă pentru că scoicile se aflau sub casă, în umbra casei.

Publicul îşi trase răsuflarea, un sunet ca o scurtă, dar zgomotoasă pală de vânt. Am auzit asta şi am ştiut că nu doar Wireman şi oamenii de la Scoto înţelegeau. Nu doar ei vedeau. Publicul icni aşa cum fac oamenii atunci când întâlnesc ceva complet neaşteptat.

Apoi începură să aplaude. Aplauzele continuară vreme de aproape un minut. Eu am stat acolo ţinându-mă de partea stângă a pupitrului, ascultând, năucit.

Restul prezentării dură aproximativ douăzeci şi cinci de minute, dar mi-amintesc foarte puţin din ea. Eram ca un om ce prezintă o serie de diapozitive într-un vis. Mă tot aşteptam să mă trezesc în patul meu de spital, arzând şi stăpânit de durere, zbierând după morfină.

XII

Acea senzaţie de vis persistă şi-n timpul recepţiei de după

prelegere, ţinută la Scoto. Nici n-am terminat bine primul pahar de şampanie (mai mare decât un degetar, dar nu cu mult), că al doilea îmi şi fu pus în mână. Am toastat cu oameni necunoscuţi. S-au auzit strigăte de „Bravo, bravo!“

şi unul de „Maestro!“ M-am uitat în jur după noii mei prieteni şi nu i-am văzut nicăieri.

Nu că aş fi avut mult timp să mă uit. Felicitările păreau nesfârşite, atât la adresa discursului meu, cât şi a diapozitivelor. Măcar nu trebuia să fac faţă vreunei critici amănunţite a tehnicii mele, deoarece tablourile (plus câteva schiţe în creioane colorate, colac peste pupăză) erau dosite în două încăperi mari din spate, la loc sigur, sub zăvor. Iar secretul evitării de a te face pulbere la propria-ţi recepţie, în cazul în care n-ai decât un singur braţ, era să ţii tot timpul o crevetă în şuncă în mâna care ţi-a rămas.

Mary Ire veni la mine şi mă întrebă dacă mai e valabil interviul nostru.

– Sigur, am confirmat. Deşi nu ştiu ce altceva v-aş mai putea spune. Cred că am spus tot ce era de spus în seara asta.

– O, găsim noi câteva lucruri, zise ea şi afurisit să fiu dacă

nu-mi trase cu ochiul din spatele ochelarilor ochi-de-pisică, în stilul anilor cincizeci, în timp ce dădea paharul de şampanie înapoi unuia dintre chelnerii care-şi făceau rondul prin mulţime. Poimâine. A bientot, monsieur.

– Absolut, am zis, reţinându-mă de la a-i spune că dacă

vrea să vorbească în franceză, trebuie să aştepte până

ce-mi voi pune pe cap bereta de Manet. Se îndepărtă ca o boare, sărutându-l pe Dario pe un obraz înainte să iasă în înmiresmata noapte de martie.

Jack veni la mine, înşfăcând două pahare de şampanie pe drum. Juanita, menajera mea, arătând îngrijită şi şic într-un mic taior roz, era cu el. Ea luă crevetă pe frigăruie, dar refuză şampania. El îmi întinse mie paharul, aşteptând până

ce am înghiţit şi ultima bucată de hors d'oeuvre şi până ce l-am luat. Apoi ciocni paharul său de al meu.

– Felicitări, şefu', i-ai făcut praf.

– Mersi, Jack. Un critic pe care chiar îl înţeleg.

Am înghiţit şampania (o înghiţitură încăpea în paharele acelea) şi m-am întors spre Juanita.

– Arăţi extraordinar.

– Gracias, domnule Edgar, zise ea şi se uită în jur.

Tablourile astea sunt frumuşele, dar ale dumneavoastră

sunt mult mai bune.

– Mulţumesc.

Jack îi dădu Juanitei altă crevetă.

– Ne scuzi câteva secunde?

– Desigur.

Jack mă trase lângă o senzaţională sculptură Gerstein.

– Domnul Kamen l-a întrebat pe Wireman dacă nu pot rămâne în urmă puţin după ce se duc toţi.