Dario râse fără prea mult umor.
– Ai grijă să nu aibă loc un incendiu aici, bine?
– Da - asta ar fi rău. Presupunând că batem palma, n-aş
putea ţine unele lucrări la galeria voastră?
– Ba sigur că da, spuse Nannuzzi.
– Minunat.
Mă gândeam că mi-aş dori să semnez cât mai repede posibil, orice părere ar fi avut Wireman despre contract, doar ca să scot tablourile de pe insulă... şi nu pentru
incendiu îmi făceam eu probleme. Poate că efuzionarea era ceva normal în rândul artiştilor care se manifestă târziu, însă patruzeci şi unu de tablouri pe Duma Key erau cu cel puţin trei duzini prea multe. Le simţeam prezenţa vie în camera aceea, ca electricitatea într-un clopot de sticlă.
Sigur, Dario şi Jimmy o simţeau şi ei. Asta făcea ca tablourile alea afurisite să fie atât de izbitoare. Erau molipsitoare.
XIII
A doua zi, m-am alăturat lui Wireman şi lui Elizabeth la capătul pasarelei de la El Palacio pentru cafeaua de dimineaţă. Nu mai luam decât aspirină pentru durere şi Marile mele Plimbări pe Plajă erau acum, în loc de o pro-vocare, o plăcere. Mai ales de când se încălzise vremea.
Elizabeth era în scaunul ei cu rotile, cu rămăşiţele pateurilor de la micul dejun împrăştiate pe tavă. Mi se părea că Wireman reuşise s-o convingă să bea nişte suc şi o jumătate de cană de cafea. Bătrâna doamnă se uita peste golf cu o expresie de dezaprobare severă, semănând în dimineaţa aceasta mai mult cu căpitanul Bligh de pe HMS
Bounty decât cu fiica unui don mafiot.
– Buenos dias, mi amigo, mă întâmpină Wireman. Şi spre Elizabeth: E Edgar, domnişoară Eastlake. A venit la cafea.
Vreţi să-l salutaţi?
– Pişu' caca cap guzgan, zise ea.
Cred. În orice caz, o spuse către golf, care era încă de un albastru-închis şi somnolent.
– Încă nu-i prea bine, să-nţeleg.
– Nu. I-au mai rătăcit minţile până acum şi şi-a revenit, dar niciodată nu i-au rătăcit atât de departe.
– Tot nu i-am adus nişte tablouri să le vadă.
– N-are niciun sens acum.
Îmi dădu o ceaşcă de cafea neagră.
– Poftim. Împrospătează-te cu asta.
I-am dat plicul în care se găsea modelul de contract. În timp ce Wireman îl scotea, m-am întors spre Elizabeth.
– Vrei să-ţi citesc nişte poezii mai târziu, astăzi? am întrebat-o.
Nimic. Se uita doar la golf cu încruntarea aceea de piatră: căpitanul Bligh pe cale să ordone să fie legat cineva de trinchet şi să fie flagelat până la carne. Fără absolut niciun motiv, am întrebat:
– Tatăl tău a fost înotător subacvatic, Elizabeth?
Ea întoarse puţin capul şi aţinti în direcţia mea ochii bătrâni. Buza de sus i se ridică într-un rânjet canin. A urmat un moment - a fost scurt, dar a părut lung - când am simţit că mă priveşte o altă persoană. Sau nicidecum o persoană.
O entitate care purta trupul bătrân şi flasc al lui Elizabeth Eastlake ca pe un ciorap. Mâna dreaptă mi s-a încleştat scurt şi, încă o dată, am simţit unghii inexistente, mult prea lungi, înfigându-se într-o palmă inexistentă. Apoi ea întoarse ochii înapoi spre golf, bâjbâind în acelaşi timp pe tavă până când degetele-i întâlniră o bucată de pateu, iar eu mi-am spus că sunt un idiot care trebuie să-nceteze să-şi lase nervii să-l conducă. Acţionau fără îndoială forţe ciudate aici, dar nu orice umbră era o fantomă.
– A fost, spuse Wireman absent, despăturind contractul.
John Eastlake era un adevărat Ricou Browning - ştii, tipu'
care a jucat rolul creaturii din Laguna Neagră în anii cincizeci.
– Wireman, eşti o fântână arteziană de informaţii inutile.
– Mda, nu-i aşa că-i mişto? Babacul ei n-a cumpărat pistolul ăla cu harpon dintr-un magazin, să ştii; domnişoara Eastlake spune că l-a făcut la comandă. Probabil c-ar trebui să stea într-un muzeu.
Dar mie nu-mi păsa de pistolul cu harpon al lui John Eastlake, nu în clipa aceea.
– Citeşti sau nu contractul ăla?
Îl aruncă pe tavă şi se uită năuc la mine.
– Asta încercam să fac.
– Şi ochiul tău stâng?
– Nimic. Dar, hei, n-am de ce să fiu dezamăgit. Doctorul a spus...
