– Fă-mi un hatâr. Acoperă-ţi vizorul stâng. Şi-l acoperi.
– Ce vezi?
– Pe tine, Edgar. Un hombre muy feo.
– Mda, mda. Acoperă-l pe cel drept. Şi-l acoperi.
– Acuma văd doar negru. Doar că... Făcu o pauză. Poate nu atât de negru.
Lăsă mâna să-i cadă. Nu-s sigur. În zilele astea nu pot separa adevărul de dorinţele deşarte.
Clătină din cap destul de tare ca să-şi facă părul să
zboare, apoi se lovi peste frunte cu podul palmei.
– Ia-o uşurel.
– Uşor pentru tine s-o spui.
Rămase tăcut câteva momente, apoi luă bucata de pateu din mâna lui Elizabeth şi i-o dădu s-o mănânce. Când aceasta se afla la loc sigur în gura ei, Wireman se întoarse spre mine.
– Stai tu cu ochii pe ea cât timp mă duc să aduc ceva?
– Bucuros.
Plecă în pas alergător pe pasarelă în sus şi eu am rămas cu Elizabeth. Am încercat să-i mai dau să mănânce bucăţile de pateu rămase şi ea mi le culese din palmă, aducându-mi aminte în treacăt de un iepure pe care îl avusesem la şapte sau opt ani. Domnul Hitchens îl chema, deşi nu mai ştiam de ce - memoria e un lucru ciudat, nu-i aşa? Buzele ei erau ştirbe şi moi, dar nu neplăcute. Am mângâiat-o pe tâmplă, acolo unde părul ei alb - sârmos, destul de aspru - era tras spre spate, în coc. Îmi trecu prin gând că Wireman trebuia să pieptene părul acela în fiecare dimineaţă şi să facă acel coc. Că Wireman trebuie s-o fi îmbrăcat în dimineaţa aceasta, să-i fi pus inclusiv scutecul, căci în mod evident femeia nu avea controlul sfincterelor când era în starea de acum. Mă întrebam dacă Wireman se gândea la Esmeralda
când închidea acele de siguranţă sau când lega şnururile.
Mă întrebam dacă se gândea la Julia când strângea cocul.
Am mai luat o bucată de pateu. Ea deschise ascultătoare gura... dar eu am ezitat.
– Ce-i în coşuleţul roşu de picnic, Elizabeth? Cel din pod?
Ea păru să cadă pe gânduri. Şi încă greu. Apoi:
– Orice tub-de-respirat vechi.
Ezită. Ridică din umeri.
– Orice tub-de-respirat vechi 'ticu vrea. Trage!
Şi chicoti. Era un sunet înfiorător, ca de vrăjitoare. Bucată
cu bucată, i-am dat să mănânce restul pateului şi nu i-am mai pus alte întrebări.
XIV
La întoarcere, Wireman avea cu el un reportofon cu microcasetă. Mi-l dădu mie.
– Nu-mi place să-ţi cer să înregistrezi pe bandă conţinutul contractului, dar n-am încotro. Bine că afurisenia aia n-are decât două pagini. Dacă e posibil, l-aş vrea înapoi în după-masa asta.
– Este. Iar dacă unele dintre tablourile mele chiar se vor vinde, ai partea ta de câştig, prietene. Cincisprezece la sută. Asta ar trebui să acopere asistenţa juridică, dar şi impresariatul.
Se lăsă pe spate în scaun, râzând şi gemând în acelaşi timp.
– Por Dios! Tocmai când credeam că mai jos de atât nu pot ajunge în viaţă, devin impresar artistic, futu-i! Scuzaţi-mi limbajul, domnişoară Eastlake.
Ea nu băgă de seamă, ci se uită doar sever la golf, unde -
pe cea mai îndepărtată şi albastră linie a orizontului - un petrolier plutea pe aripi de vis la nord, către Tampa. Mă
fascină pe dată. Ambarcaţiunile din golf aveau influenţa asta asupra mea.
Apoi m-am forţat să-mi întorc atenţia la Wireman.
– Tu eşti răspunzător pentru toate asta, aşa că...
– Vorbeşti prostii!
– ...aşa că trebuie să fii pregătit să-ţi accepţi felia ca un bărbat.
– Iau zece la sută, şi probabil că şi atât e prea mult.
Accepţi, muchacho, altfel începem să discutăm despre opt la sută.
– Bine. Zece să fie.
