– Pentru puţin timp. Îmi imaginez că şi-a vândut acţiunile pe piaţa neagră ca să-şi acopere prima rundă de pierderi. Şi l-au ajutat prietenii.

– Eastlake?

– John Eastlake era un înger important, şi asta pe lângă

băutura de contrabandă pe care se presupune că o dosea pe Key din când în când.

– A făcut el aşa ceva? am întrebat.

– Se presupune, am spus. Acelea erau alte vremuri şi o altă Florida. Dacă locuieşti aici o vreme, auzi tot soiul de poveşti colorate despre comerţul cu alcool în perioada Prohibiţiei. Cu sau fără alcool, Davis ar fi fost falit cu acte în regulă de Pastele din '26 dacă nu era John Eastlake. John nu era un playboy, nu frecventa cluburile de noapte şi bordelurile cum făceau Davis şi câţiva dintre ceilalţi prieteni ai lui Davis, însă era văduv din 1923, şi bănuiala mea e că

bătrânul Dave i-a mai făcut lipeala cu câte o puicuţă din când în când, atunci când amicul lui se simţea singur. Dar în vara lui '26, datoriile lui Dave erau pur şi simplu prea mari. Nici chiar vechii lui amici nu-l puteau salva.

– Drept pentru care a dispărut într-o noapte întunecată.

– A dispărut, dar nu la adăpostul lunii. Nu ăsta era stilul lui Davis. În octombrie 1926, la mai puţin de o lună după ce uraganul Esther i-a făcut praf şi pulbere munca de o viaţă, a luat vaporul spre Europa cu o gardă de corp şi noua lui puicuţă, care se întâmpla să fie o frumuseţe din filmele lui Mack Sennett10. Puicuţa şi garda de corp au ajuns la Gay Paree, însă nu şi Dave Davis. El a dispărut pe mare, a dispărut fără urmă.

– Povestea asta e adevărată?

Ea ridică mâna dreaptă într-un salut de cercetaş -

imaginea era puţin ştirbită de ţigara ce-i fumega între degete.

10 Mack Sennett (1880-1960) - cineast de origine canadiană cunoscut pentru peliculele sale bufe (n. tr.).

– Mai adevărată nu se poate. În noiembrie '26, s-a ţinut o slujbă comemorativă chiar acolo. Arătă spre locul unde golful scânteia între două clădiri roz, lucioase, în stil art deco. Au participat cel puţin patru sute de oameni, dintre care, am înţeles, majoritatea erau femei cu o slăbiciune pentru penele de struţ. Unul dintre vorbitori a fost John Eastlake. A aruncat o ghirlandă de flori tropicale în apă.

Ea suspină, şi eu i-am simţit adierea respiraţiei. Nu mă

îndoiam că femeia era rezistentă la băutură; la fel, nu mă

îndoiam nici că o aştepta o după-amiază de ameţeli bahice, dacă nu chiar de beţie.

– Eastlake a fost fără-ndoială întristat de moartea prietenului său, spuse ea, dar pun pariu că se felicita că i-a supravieţuit lui Esther. Pun pariu că toţi o făceau. Habar nu avea că, peste nici şase luni, va arunca alte ghirlande în apă.

Nu doar o singură fiică dispărută, ci două. Trei, cred, dacă

o pui la socoteală pe cea mare. Care a fugit în Atlanta. Cu un maistru de la una dintre fabricile lui tati, dacă mă ajută

memoria. Deşi asta nu se compară nici de departe cu pierderea gemenelor în apele golfului. Doamne, aia trebuie să fi fost greu de îndurat.

– AU DISPĂRUT, am spus, amintindu-mi titlul pe care îl citase Wireman. Ea îmi aruncă o privire tăioasă.

– Deci te-ai documentat şi singur.

– Nu eu, ci Wireman. Era curios cu privire la femeia pentru care lucra.

Nu cred că ştie de legătura cu Dave Davis acesta.

Ea căzu pe gânduri.

– Mă întreb cât şi aminteşte Elizabeth.

– În zilele astea nu-şi mai aminteşte nici numele ei, am zis.

Mary îmi mai adresă o privire, apoi se întoarse de la geam, luă scrumiera şi stinse ţigara.

– Alzheimer? Am auzit zvonuri.

– Da.

– Îmi pare tare rău să aud asta. De la ea am aflat detaliile mai picante ale poveştii lui Dave Davis, să ştii. În zilele mai bune. Ne întâlneam des. Şi le-am luat interviu aproape tuturor artiştilor care au stat la Salmon Point. Doar că tu îi spui altfel, aşa-i?

– Marele Roz. Ea surâse.

– Ştiam că e un nume simpatic.

– Câţi artişti au stat acolo?

– Mulţi. Veneau să ţină prelegeri în Sarasota sau Venice, şi poate să picteze un timp - deşi cei care au stat la Salmon Point nu prea produceau mare lucru. Pentru majoritatea oaspeţilor lui Elizabeth, perioada petrecută pe Duma Key reprezenta puţin mai mult decât o vacanţă gratuită.

– Dădea casa fără bani?

– O, da, zise ea, zâmbind cam ironic. Consiliul Artistic Sarasota plătea onorariile pentru prelegeri şi Elizabeth oferea de obicei cazarea - Marele Roz, nee Salmon Point.

Dar tu n-ai beneficiat de oferta asta, aşa-i? Poate data viitoare. Mai ales că tu chiar lucrezi acolo. Îţi pot înşira o jumătate de duzină de artişti care au stat în casa ta şi nici n-au umezit vreodată o pensulă.

Se duse cu paşi mari la sofa, ridică paharul şi sorbi din el.

Nu, luă o duşcă.

– Elizabeth are o schiţă de Dali care a fost executată la Marele Roz, am spus. Am văzut-o cu ochii mei.

Ochii lui Mary scăpărară.

– O, da, aşa-i. Dali. Lui Dali i-a plăcut la nebunie acolo, dar nici el nu a stat mult... deşi, înainte de a pleca, pezevenghiul m-a ciupit de fund. Ştii ce mi-a spus Elizabeth după plecarea lui?

Am clătinat din cap. Sigur că nu ştiam, dar voiam să aud.

– Că a zis că atmosfera e „prea încărcată“. Îţi sună

cunoscut, Edgar?

Am zâmbit.

– De ce crezi că Elizabeth a transformat Marele Roz într-un refugiu al artiştilor? A fost întotdeauna o ocrotitoare a artelor?

Ea păru surprinsă.