– Cât de tare?
Câţi ani trecuseră de când nu mă mai întrebase asta?
Doisprezece? Paisprezece? Nu conta, îmi aminteam răspunsul.
– Tare ca fierul şi iute ca oţelul, am spus.
Apoi mi-am luat rămas-bun şi am închis şi mi-am spus că
dacă scumpul de Carson Jones îmi rănea fiica, îi voi lua viaţa. Gândul acesta m-a făcut să zâmbesc puţin, întrebându-mă câţi taţi au avut acelaşi gând şi au făcut aceeaşi promisiune. Dar dintre toţi taţii, eu eram singurul care putea ucide un pretendent zăbăuc la mâna fiicei sale din câteva tuşe de penel.
XI
Dario Nannuzzi şi unul dintre partenerii săi, Jimmy Yoshida, au venit chiar a doua zi. Yoshida era un Dorian Gray japonezo-american. Coborând din Jaguar-ul lui Nannuzzi în parcarea mea, îmbrăcat în jeanşi spălăciţi strânşi pe picior şi într-un tricou Rihanna Pon De Replay chiar mai spălăcit, cu părul lung şi negru suflat de briza dinspre golf, părea să aibă optsprezece ani. Când ajunse la capătul aleii, arăta de douăzeci şi opt. Când îmi strânse mâna, aproape şi intim, i-am văzut ridurile în jurul ochilor şi gurii şi i-am estimat vârsta undeva aproape de cincizeci de ani.
– Încântat de cunoştinţă, spuse el. Galeria încă freamătă
după vizita dumneavoastră. Mary Ire a trecut deja de trei ori ca să întrebe când vă vom lua sub contract.
– Haideţi înăuntru, am zis. Prietenul nostru din vecini -
Wireman - m-a sunat deja de două ori ca să fie sigur că nu semnez nimic în absenţa lui.
Nannuzzi zâmbi.
– Nu ne ocupăm cu înşelarea artiştilor, domnule Freemantle.
– Edgar, ţi-aminteşti? Nu vreţi nişte cafea?
– Mai întâi ne uităm, spuse Jimmy Yoshida. Cafeaua poate să aştepte.
Am inspirat adânc.
– Bine. Veniţi la etaj.
XII
Acoperisem portretul lui Wireman (care era încă doar un contur vag cu un creier schiţat în partea de sus), iar tabloul cu Tina Garibaldi şi Candy Brown sfârşise în dulapul de la parter (alături de Prieteni cu folos şi silueta în mantie roşie), însă lăsasem la vedere toate celelalte lucrări. Erau acum destule cât să ocupe doi pereţi şi o parte din al treilea; patruzeci şi una de pânze, inclusiv cinci versiuni ale Fetei şi corabia.
Când nu le-am mai putut îndura tăcerea, am intervenit.
– Mulţumesc pentru pontul cu Liquin-ul ăla. E
nemaipomenit. Ceea ce fiicele mele ar numi „bestial“.
Nannuzzi părea să nu fi auzit. El mergea într-o direcţie, Yoshida în cealaltă. Niciunul nu întrebă de pânza mare acoperită cu cearşaf de pe şevalet; presupun că a face asta era considerat a fi o lipsă de maniere în lumea lor. Sub noi, scoicile murmurau. Undeva în depărtare, un jet-schi bolborosea.
Braţul drept mă furnica, dar slab şi foarte adânc, spunându-mi că vrea să picteze, dar că poate aştepta - ştia că va veni timpul şi pentru asta. Înainte şi apună soarele.
Aveam să pictez şi la început aveam să consult fotografiile prinse de marginile şevaletului şi atunci altceva va prelua controlul şi scoicile vor scrâşni mai tare şi reflexia de crom a golfului îşi va schimba culoarea, mai întâi în roz-deschis, apoi în roz aprins, după care în portocaliu şi în sfârşit în ROŞU, şi atunci va fi bine, va fi bine, toate lucrurile de pe lume vor fi bine.
Nannuzzi şi Yoshida se reîntâlniră lângă scările care coborau din Micul Roz. Se sfătuiră o clipă, apoi veniră spre mine. Din buzunarul de la şold al jeanşilor, Yoshida scoase un plic oficial pe care cuvintele MODEL DE
CONTRACT/GALERIA SCOTO erau imprimante îngrijit.
– Poftim, spuse el. Spune-i domnului Wireman că vom face orice modificare rezonabilă pentru a te reprezenta.
– Chiar aşa? am întrebat. Sunteţi siguri? Yoshida nu zâmbi.
– Da, Edgar. Suntem siguri.
– Mulţumesc, am zis. Vă mulţumesc amândurora. M-am uitat pe lângă Yoshida la Nannuzzi, care zâmbea. Dario, apreciez sincer asta.
Dario se uită în jur la tablouri, râzând puţin reţinut, apoi ridică mâinile şi le lăsă să cadă.
– Cred că noi ar trebui să ne exprimăm aprecierea, Edgar.
– Sunt impresionat de claritatea lor, zise Yoshida. Şi de...
nu ştiu, dar... cred... luciditatea lor. Imaginile acestea îl poartă pe privitor într-o călătorie fără a-l îneca. Alt lucru care mă uimeşte este rapiditatea cu care ai lucrat. Eşti în plin proces de efuzionare.
– Nu cunosc termenul ăsta.
– Despre artiştii care se manifestă târziu se spune uneori că efuzionează, zise Nannuzzi. E ca şi când ar încerca să
recupereze timpul pierdut. Totuşi... patruzeci de tablouri în câteva luni... sau săptămâni, de fapt...
Şi nici nu l-aţi văzut pe cel care i-a făcut de petrecanieucigaşului de copii, mi-am spus.
