Promisiunea asta chiar mi-am respectat-o.

12. O ALTĂ FLORIDA

I

– Prea bine, Edgar, cred că suntem aproape gata.

Poate că văzu ceva pe chipul meu, pentru că Mary râse.

– A fost chiar aşa de neplăcut?

– Nu, am răspuns, şi chiar nu fusese, deşi întrebările pe care mi le pusese despre tehnica mea de lucru mă

incomodaseră. Lucrurile erau simple: mă uitam la ceva, apoi aruncam cu vopsea pe pânză. Asta era tehnica mea de lucru. Şi influenţele? Ce puteam spune? Lumina.

Întotdeauna mă interesa lumina, atât în tablourile la care mă uitam, cât şi în cele pe care îmi plăcea să le pictez. Felul în care aceasta influenţa suprafaţa lucrurilor şi ceea ce părea să sugereze despre ce se afla înlăuntrul lor, căutând să iasă la iveală. Dar asta nu suna savant; în urechile mele suna a amatorism cras.

– Bine, spuse ea, ultimul subiect: câte tablouri mai există?

Ne aflam în apartamentul de la mansardă al lui Mary Ire de pe insulele Davis, o enclavă elegantă a oraşului Tampa care mie mi se părea că este capitala art deco a lumii.

Livingul era un spaţiu vast, aproape complet gol, cu o canapea într-un capăt şi două scaune cu spetează batantă

în celălalt. Nu era nici-o carte şi nici televizor nu era. Pe peretele dinspre est, acolo unde cădea lumina de dimineaţă, se vedea un David Hockney mare. Eu şi Mary şedeam pe un capăt şi pe celălalt al canapelei. Ea ţinea în poală un carneţel în care îşi stenografia notiţele. Lângă ea, pe braţul sofalei, stătea în echilibru o scrumieră. Între noi era un reportofon Wollensak mare, argintiu. Probabil că era

vechi de cincizeci de ani, dar caseta se derula fără zgomot.

Tehnică germană, ce mai.

Mary nu era machiată, dar buzele îi erau date cu un lichid transparent care le făcea să lucească. Părul îi era răsucit la spate într-un fel neglijent care-i dădea un aspect deopotrivă

elegant şi şleampăt. Fuma ţigări English Oval şi sorbea ceva ce părea whisky sec dintr-un pahar Waterford (îmi oferise şi mie de băut şi păruse dezamăgită când optasem pentru apă plată). Purta pantaloni de bumbac largi, făcuţi pe comandă. Chipul ei părea bătrân, uzat şi sexy. Zilele lui de glorie trebuie să fi fost în perioada când Bonnie şi Clyde rula la cinematografe, însă ochii ei erau încă răpitori, chiar şi cu riduri la colţuri, pliuri pe pleoape şi fără urmă de machiaj care să-i pună în valoare. Erau ochi de Sophia Loren.

– Ai arătat douăzeci şi două de diapozitive la Selby. Nouă

erau ale unor schiţe în creion. Foarte interesante, dar mici.

Şi unsprezece tablouri, deoarece au fost de fapt trei diapozitive cu Wireman priveşte spre vest, două

prim-planuri şi un plan de ansamblu. Deci, câte tablouri mai există? Câte vei expune la Scoto luna viitoare?

– Păi, am bâjbâit, nu pot spune cu certitudine, pentru că

pictez fără încetare, dar cred că acum mai sunt în jur de...

douăzeci.

– Douăzeci, zise ea, moale şi inexpresiv. Încă douăzeci.

Ceva în felul în care mă privea mă incomoda, aşa că m-am foit pe canapea, care scrâşni.

– Cred că numărul exact ar fi douăzeci şi unu.

Sigur, câteva tablouri nu le puneam la socoteală. Prieteni cu folos, de pildă.

Cel pe care îl numeam uneori Candy Brown îşi pierde răsuflarea. Şi schiţa pelerinei roşii.

– Deci... Peste treizeci în total. Am făcut calculul în gând şi m-am mai foit puţin.

– Aşa cred.

– Şi n-ai deloc idee că asta e de-a dreptul incredibil. Îmi dau seama după chipul tău că n-ai.

Se ridică în picioare, răsturnă scrumiera într-un coş de gunoi din spatele canapelei, apoi rămase cu ochii la Hockeny cu mâinile în buzunarele pantalonilor ei costisitori.

Tabloul înfăţişa o casă cubică şi o piscină albastră. Lângă

piscină stătea o adolescentă împlinită la trup şi îmbrăcată

într-un costum de baie negru dintr-o singură piesă. Era numai sâni şi picioare lungi bronzate şi păr negru. Purta ochelari fumurii şi în ambele lentile scânteia câte un soare minuscul.

– E un original? am întrebat.

– Chiar aşa, zise ea, fără să se întoarcă. Şi fata în costum de baie e un original. Mary Ire, circa 1962. Gidget în Tampa.

Se întoarse spre mine cu o privire aprigă. Închide reportofonul ăla. Interviul a luat sfârşit.

L-am închis.

– Vreau să mă asculţi. Tu vrei?

– Sigur.

– Există artişti care trudesc luni la rând la un singur tablou de o calitate cât jumătate din calitatea lucrărilor tale. Sigur, mulţi îşi petrec dimineţile revenindu-şi de pe urma exceselor din noaptea precedentă. Dar tu... tu produci lucrurile astea ca un om care munceşte pe o linie de asamblare. Ca un ilustrator de revistă sau un... ştiu şi eu...

un realizator de benzi desenate!

– Am crescut cu credinţa că oamenii trebuie să muncească

susţinut - cred că asta-i toată povestea. Când aveam compania mea, lucram mult mai multe ore, pentru că cel mai sever şef pe care-l poţi avea eşti tu însuţi.

Ea încuviinţă.

– Nu-i valabil pentru toată lumea, dar atunci când e valabil, e de-a dreptul valabil. Ştiu bine asta.

– Am păstrat doar... ştii, etica asta... la ceea ce fac acum.

Şi e numai bine. La naiba, e mai mult decât bine. Deschid radioul... parcă intru într-o transă... şi pictez... Mă