– Prietenul tău nu ţi-a spus? Poate că nu ştie. Potrivit legendei locului,

Elizabeth a fost ea însăşi o artistă de o oarecare valoare.

– Cum adică, potrivit legendei locului?

– Circulă o poveste - din câte ştiu eu, e un mit şi nimic altceva - cum că ar fi fost un copil-geniu. Că desena excepţional încă din fragedă pruncie, şi că apoi s-a oprit brusc.

– Ai întrebat-o vreodată?

– Sigur, prostuţule. Cu asta mă ocup.

Se clătina puţin pe picioare acum, cu ochii de Sophia Loren vizibil injectaţi.

– Şi ce a spus?

– Că povestea nu are fundament. A zis: „Cei care pot fac.

Iar cei care nu pot îi susţin pe cei care pot. Ca noi, Mary.“

– Îmi sună bine, am zis.

– Da, şi mie mi-a sunat bine, replică Mary, sorbind încă o dată din paharul Waterford. Singura problemă era că n-o credeam.

– De ce?

– Nu ştiu, pur şi simplu n-o credeam. Aveam o veche prietenă pe nume Aggie Winterborn, care obişnuia să

semneze rubrica de sfaturi pentru cei trădaţi în dragoste în Tampa Tribune, şi s-a întâmplat să-i spun o dată povestea asta. Lucrurile se petreceau cam pe când Dali făcea onoare Coastei Însorite cu prezenţa sa, poate în 1980. Eram într-un bar, undeva - în zilele acelea, eram întotdeauna într-un bar, undeva - şi discuţia se întorsese la modul în care se clădesc legendele. Am amintit, ca exemplu, povestea conform căreia se spune că Elizabeth ar fi fost un Rembrandt copil, şi Aggie - plecată de mult dintre noi, Dumnezeu s-o odihnească - a spus că nu crede că asta e o legendă, crede

că e adevăr, sau o versiune a lui. A spus că a văzut un articol de ziar despre asta.

– Ai verificat vreodată? am întrebat.

– Sigur. Nu scriu tot ce ştiu - îmi făcu cu ochiul - dar îmi place să ştiu totul.

– Ce ai aflat?

– Nimic. Nici în Tribune, nici în ziarele din Sarasota sau Venice. Deci poate că era doar o poveste. La naiba, poate că şi toate chestiile alea despre cum tatăl ei dosea whisky pentru Dave Davis pe Duma Key erau tot poveşti. Dar...

mi-aş fi pus banii la bătaie pentru memoria lui Aggie Winterborn. Şi Elizabeth a avut o expresie ciudată pe chip când am întrebat-o de asta.

– Ce fel de expresie?

– O expresie de „n-o să-ţi spun ţie“. Dar astea s-au petrecut acum mult timp, a curs mult whisky pe sub pod de atunci, iar acum n-o mai poţi întreba, aşa-i? Nu, dacă-i într-o stare atât de proastă cum spui tu.

– Nu, dar poate îşi va reveni. Wireman spune că s-a mai întâmplat asta.

– Să sperăm, zise Mary. Femeia e o raritate, să ştii. Florida e doldora de oameni bătrâni - doar nu i se spune degeaba Anticamera lui Dumnezeu - dar foarte puţini dintre ei au crescut aici. Coasta însorită pe care şi-o aminteşte Elizabeth - şi-o amintea - este într-adevăr o altă Florida. Nu nemărginirea forfotitoare de acum, cu stadioane cu cupole şi autostrăzi care duc pretutindeni, şi nici cea în care am crescut eu. A mea a fost Florida lui John D. MacDonald, pe când locuitorii din Sarasota încă îşi cunoşteau vecinii şi Tamiami Trail era un reper. Pe atunci, oamenii încă se întorceau acasă de la biserică şi găseau aligatori în piscină

şi lincşi scormonind în gunoi.

Mary era de fapt foarte beată, mi-am dat seama... dar asta nu făcea să fie neinteresantă.

– Florida în care Elizabeth şi surorile ei au crescut a fost ceva care a existat după ce au plecat indienii, dar înainte

ca bătrânul domn Faţă-Palidă să-şi conşo... consolideze pe deplin stăpânirea. Micuţa ta insulă ţi s-ar fi părut foarte diferită. Am văzut-o în poze. Era plină de palmieri acoperiţi de ferigi strangulatoare şi arbori de fistic sălbatic şi pini tropicali; era plină de goruni tropicali şi manglieri în puţinele locuri cu teren umed. Erau fasole Cherokee şi cârmâz la nivelul solului, dar nici urmă de jungla aia care creşte acum acolo. Plajele sunt singurele rămase neschimbate, şi iarba de pampas, desigur... ca tivul unei rochiţe. Podul mobil era acolo la capătul nordic, însă nu exista decât o singură casă.

– Ce a provocat apariţia vegetaţiei ăsteia? am întrebat. Ai idee? Adică, trei sferturi din insulă e îngropată sub ea.

Poate că nu m-a auzit.

– Doar o singură casă, repetă ea. Stând acolo sus, pe ridicătura aceea mică de teren către capătul sudic, şi semănând cu ceva ce ai putea vedea în Turneul Caselor Elegante din Charleston sau Mobile. Pilaştri şi alee din piatră sfărâmată. Spre vest - o privelişte minunată asupra golfului; spre est - o privelişte minunată asupra coastei Floridei. Nu că ai fi avut mare lucru de văzut; doar Venice.

Satul Venice. Un să'uc somnolent.

Auzi cum rostise cuvântul şi se reculese.

– Iartă-mă, Edgar. Nu fac asta zilnic. Sincer, ar trebui să

iei... tulburarea mea... ca pe un compliment.

– Asta şi fac.

– Acum douăzeci de ani aş fi încercat să te trag în pat în loc de a mă îmbăta ca o proastă. Poate chiar acum zece.

Aşa stând lucrurile, pot doar să sper că nu te-am speriat definitiv.

– N-ai un aşa noroc.

Ea râse, un hohot deopotrivă sterp şi voios.

– Atunci, sper să revii curând. Ştiu să pregătesc nişte bame roşii date naibii...

Mă cuprinse cu braţul şi mă conduse către uşă. Trupul ei era subţire şi încins şi tare ca piatra sub haine. Pasul ei era doar puţin nesigur.

– Acum cred că e timpul ca tu să pleci, iar eu să-mi fac siesta de după-amiază.

Regret să spun că-i simt nevoia.

Am păşit în hol, apoi m-am întors.

– Mary, ai auzit-o vreodată pe Elizabeth vorbind despre moartea surorilor ei gemene? Ea trebuie să fi avut patru sau cinci ani. Suficient de mare ca să-şi amintească un lucru atât de traumatizant.

– Niciodată, spuse Mary. Nici măcar o dată.

II

În faţa uşilor care se deschideau în hol erau aliniate cam o duzină de scaune, într-o subţire, dar confortabilă dungă de umbră, la două şi un sfert după-amiază. Şase bătrâni şedeau acolo, urmărind traficul de pe Adalia Street. Acolo era şi Jack, dar el nu urmărea traficul şi nici nu admira doamnele care se plimbau pe stradă. Stătea sprijinit de stucatura roz a clădirii şi citea Ştiinţa mortuară pentru tonţi.