remarcabile. Abia aştept să le văd expuse la Scoto. O aduc şi pe soţia mea. E foarte emoţionată.

– Minunat, am spus. Mulţumesc.

Asta suna plat, cel puţin pentru urechile mele, dar încă nu aflasem cum să răspund la asemenea complimente.

– Faptul că ai ajuns chiriaş plătitor la Salmon Point e trist şi ironic, zise Hadlock. Ani în şir - poate ştii asta - Elizabeth a ţinut casa aceea ca pe un refugiu al artiştilor. Apoi s-a îmbolnăvit şi a dat să fie listată ca oricare altă proprietate de închiriat, deşi a insistat ca oricine ar fi cel care o va lua să aibă obligaţia de a o închiria pe o perioadă de trei luni sau mai mult de atât. Nu voia ca mai ştiu eu ce turişti de primăvară să-şi facă de cap acolo. Nu în locul unde Salvador Dali şi James Bama şi-au odihnit odinioară ilustrele capete.

– Nu pot spune că o învinuiesc. E un loc special.

– Da, dar puţini dintre faimoşii artişti care au stat acolo au făcut ceva special. Apoi al doilea chiriaş „de rând“ care vine

- un constructor din Minneapolis în convalescenţă după un accident... ei, bine. Elizabeth trebuie că este foarte satisfăcută.

– În lumea constructorilor, noi spunem în cazuri de felul ăsta că te întreci cu lauda, domnule Hadlock.

– Gene, se recomandă el. Iar participanţii la prelegerea ta n-au gândit asta. Ai fost extraordinar. Îmi doresc doar ca şi Elizabeth să fi fost de faţă. Ce s-ar mai fi umflat în pene.

– Poate c-o să ajungă la vernisaj.

Foarte încet, Gene Hadlock clătină din cap.

– Mă îndoiesc de asta. S-a luptat cu Alzheimer-ul cu toată

fiinţa ei, dar vine un timp când boala pur şi simplu învinge.

Nu pentru că pacientul ar fi slab, ci pentru că este o afecţiune serioasă, ca scleroza multiplă. Sau cancerul.

Odată ce simptomele încep să se manifeste, de obicei ca pierdere a memoriei pe termen scurt, ceasul începe numărătoarea inversă. Cred că lui Elizabeth îi va suna în curând ceasul, şi-mi pare foarte rău. Mie mi-e clar şi cred că

le-a fost clar tuturor celor de la prelegerea ta că tam-tamul ăsta te stinghereşte...

– Asta e puţin spus.

– ...dar dacă ea ar fi fost acolo, s-ar fi bucurat ea în locul tău. O ştiu aproape de o viaţă şi-ţi pot spune că ar fi supervizat totul, inclusiv expunerea tuturor tablourilor în galerie.

– Mi-ar fi plăcut să o cunosc atunci, am mărturisit.

– Era deosebită. Când avea patruzeci şi cinci de ani, iar eu douăzeci, am câştigat turneul de tenis la dublu la The Colony pe Longboat Key. Eu mă întorsesem acasă de la colegiu pe timpul vacanţei inter-semestriale. Încă mai am cupa. Îmi imaginez că şi ea o mai are pe a ei, undeva.

Asta mă duse cu gândul la ceva - O să-l găseşti, sunt sigură - dar înainte să pot da de urma amintirii, îmi trecu altceva prin gând. Ceva de dată mult mai recentă.

– Doctore Hadlock... Gene... Elizabeth a pictat vreodată?

Sau a desenat?

– Elizabeth? Niciodată. Şi zâmbi.

– Eşti sigur de asta.

– Ba bine că nu. Am întrebat-o o dată, şi-mi amintesc momentul foarte bine. A fost atunci când Norman Rockwell venise în oraş să ţină o prelegere.

Şi n-a stat în casa ta; a stat la Ritz. Norman Rockwell, cu pipă şi tot tacâmul!

Gene Hadlock clătină din cap, zâmbind mai larg acum.

– Dumnezeule mare, ce controversă a mai fost şi aia, ce vâlvă când Consiliul Artistic a anunţat că vine domnul Saturday Evening Post. A fost ideea lui Elizabeth şi i-a plăcut agitaţia pe care a stârnit-o, spunea că ar fi putut umple stadionul Ben Hill Griffin... Văzu nedumerirea din ochii mei. Universitatea din Florida. „Mlaştina din care doar Aligatorii ies cu viaţă“?

– Dacă vorbeşti despre fotbal, interesul meu începe cu Vikings şi se sfârşeşte cu Packers.

– Ideea e că am întrebat-o de abilităţile ei artistice în timpul tărăboiului cu Rockwell - şi omul chiar a vândut toate biletele; şi nu s-a ţinut la Geldbart, ci la City Center.

Elizabeth a râs şi a spus că-i vine greu să deseneze chiar şi omuleţi din linii. La drept vorbind, ea a folosit o metaforă

sportivă, motiv pentru care probabil că am şi amintit de Aligatori. A spus că este ca unul dintre absolvenţii ăia bogaţi de colegiu, numai că pe ea o interesează arta în loc de fotbal. A spus: „Dacă nu poţi fi atlet, scumpule, fii un susţinător al atletismului. Iar dacă nu poţi fi artist, dă-le de mâncare, ai grijă de ei şi asigură-te că au unde să se adăpostească de ploaie.“ Dar să aibă ea însăşi talent artistic? Absolut deloc.

M-am gândit să-i spun de Aggie Winterborn, prietena lui Mary Ire. Apoi am atins pixul roşu din buzunar şi am hotărât să n-o fac. Am hotărât că ceea ce vreau să fac este să mă

întorc pe Duma Key şi să pictez. Fata şi corabia nr. 8 era cea mai ambiţioasă pânză din serie, dar şi cea mai mare şi mai complexă, şi era aproape gata.

M-am ridicat şi i-am întins mâna.

– Mulţumesc pentru tot.

– Pentru puţin. Iar dacă te răzgândeşti şi vrei ceva mai puternic împotriva durerii...

IV

Podul mobil care făcea legătura cu Key era ridicat pentru a permite jucăriei unui bogătaş să străbată agale trecătoarea către golf. Jack şedea la volanul maşinii, admirând fata în bikini verzi care se bronza pe puntea din faţă. La radio era The Bone. O reclamă la o reprezentanţă de motociclete se sfârşi (The Bone difuza multe reclame la magazine de motociclete şi diferite servicii ipotecare) şi The Who începu să cânte „Magic Bus“. Ciotul începu să mă mănânce, apoi să mă furnice. Iar furnicătura aceea se împrăştie încet în

jos, somnolentă, dar profundă. Foarte profundă. Am ridicat volumul puţin, apoi am dus mâna în buzunar şi am scos pixul furat. Nu era albastru; nu era negru; era roşu. L-am admirat un moment în bătaia soarelui târziu. Apoi am deschis torpedoul şi am scotocit prin el.

– Pot să te ajut, şefu'?

– Nu. N-o slăbi din ochi pe dulceaţa aia. Reuşesc eu.

Am scos un cupon de reducere pentru un burger Checkers NASCAR - Tre' să mănânci!, proclama acesta. L-am întors pe verso. Acolo, hârtia era albă. Am desenat repede şi fără

să gândesc. Am terminat înainte să se sfârşească melodia.

Sub micuţa mea imagine am scris cinci litere. Desenul era asemănător cu mâzgălelile pe care le făceam în cealaltă

viaţă a mea în timp ce pălăvrăgeam (de obicei cu un tolomac) la telefon. Literele formau cuvântul PERSE, numele corăbiei mele misterioase. Numai că nu credeam că

aşa se pronunţa. Aş fi putut să adaug un accent deasupra lui E, dar asta l-ar fi transformat în ceva care se pronunţa Persai, şi nu mi se părea că aşa era bine.

– Ce-i aia? întrebă Jack, uitându-se într-o parte, apoi îşi răspunse singur: Un coşuleţ roşu de picnic. Frumos. Dar ce-i o Purse?

– Se pronunţă persie.