– Dar dacă o să se întâmple ceva, cred că o să se întâmple curând. Dacă nu, vei avea cel puţin un portret aşa cum arătai - poate aşa cum arătai - la douăzeci şi cinci de ani.
– Glumeşti, amigo?
– Nu.
– Cred că nici eu nu-mi amintesc cum arătam la douăzeci şi cinci de ani.
– Cum e Elizabeth? Vreo schimbare? El suspină.
– A părut puţin mai bine ieri-dimineaţă, aşa că am instalat-o în salonul din spate - e o mescioară acolo, ceea ce eu numesc Suburbia Porţelanurilor - şi a aruncat cu un set de balerine Wallendorf pe podea. Le-a spart pe toate opt. De neînlocuit, desigur.
– Îmi pare rău.
– Toamna trecută n-aş fi spus nici în ruptul capului că
poate ajunge atât de rău, iar Dumnezeu ne pedepseşte pentru ceea ce nu ne putem imagina.
Al doilea telefon l-am primit cincisprezece minute mai târziu şi, de exasperare, am aruncat pensula pe masa de lucru. Era Jimmy Yoshida. Mi-a fost greu să-mi menţin exasperarea după ce i-am observat surescitarea, care friza exuberanţa. Văzuse diapozitivele şi susţinea că-i „va face pe toţi să pice-n fund“.
– Minunat, am spus. La prelegere am de gând să le spun:
„Ridicaţi-vă de pe funduri“... şi apoi să plec fără alte cuvinte.
El râse de parcă ăsta ar fi fost cel mai comic lucru pe care-l auzise în viaţa lui, apoi spuse:
– Am sunat în principal ca să te întreb dacă vrei să
marchezi vreun tablou cu NDV - nu e de vânzare.
Afară se auzea o larmă ca de camion încărcat cu vârf care traversează un pod de scânduri. M-am uitat spre golf - unde nu era niciun pod de scânduri - şi. mi-am dat seama că
auzisem huruitul tunetului departe spre vest.
– Edgar? Mai eşti acolo?
– Aicea-s, am răspuns. Presupunând c-o să vrea cineva să
le cumpere, le poţi vinde pe toate mai puţin pe cele din seria Fata şi corabia.
– A!
– Asta a sunat a dezamăgire.
– Speram să cumpăr unul dintre acelea pentru galerie.
Pusesem ochiul pe Numărul 2.
Şi respectând termenii contractuali, l-ar fi putut cumpăra cu o reducere de cincizeci la sută. Nu-i rău, vlăjgane, ar fi spus tatăl meu.
– Seria aia nu-i încheiată încă. Poate după ce-o să le pictez şi pe celelalte.
– Câte vor mai fi?
O să tot pictez la ele până când o să pot citi numele corabiei-fantomă pe etambou.
Poate că aş fi rostit acestea cu voce tare dacă n-ar mai fi huruit un tunet la vest.
– Presupun c-o să ştiu la momentul potrivit. Acum, dacă
mă ierţi...
– Lucrezi. Scuze. Te las să se întorci la muncă.
Când am închis, m-am gândit dacă voiam sau nu să mă
întorc la muncă. Dar... eram aproape. Dacă mă străduiam, poate reuşeam să termin spre seară. Şi-mi surâdea destul de mult ideea de a picta în timp ce o furtună cu tunete se apropia dinspre golf.
Dumnezeule, ideea mi se părea chiar romantică.
Aşa că am ridicat volumul la radio, pe care-l redusesem ca să vorbesc la telefon, şi l-am auzit pe Axl Rose, cântând
„Welcome to the Jungle“. Am luat o pensulă şi am pus-o după ureche. Apoi am mai luat una şi m-am apucat de pictat.
XIX
Norii de furtună se îngrămădeau pe cer, şlepuri uriaşe, negre pe burtă şi vineţii spre mijloc. Din când în când, înăuntrul lor se declanşa câte un fulger, şi atunci semănau cu nişte creiere pline de gânduri negre. Golful îşi pierdu culoarea şi rămase nemişcat. Apusul era o bandă galbenă
care pâlpâia într-un portocaliu pal şi se stingea. Micul Roz se umplu de întunecime. Radioul începu să pârâie la fiecare descărcare electrică. M-am oprit din lucru atât cât să-l închid, dar n-am aprins becurile.
