Odată publicat interviul lui Mary Ire, am devenit o celebritate locală. De ce nu? Să fii artist era bine, mai ales în zona Sarasota. Să fii Artistul Care Construise Bănci şi Apoi a întors Spatele lui Mamona era şi mai bine. Să fii Artistul Ciung de un Talent Scânteietor era culmea culmilor.

Dario şi Jimmy programară un număr de interviuri, inclusiv unul pentru Canalul 6. Am ieşit din studioul lor din Sarasota cu o durere de cap crâncenă şi cu un abţibild pe care scria CANAL 6 - VREMEA BUNĂ ŢINE CU COASTA ÎNSORITĂ, şi pe

care l-am lipit pe una dintre caprele de tăiat lemne ale CÂINILOR RAI. Nu mă întrebaţi de ce.

Am preluat de asemenea partea care ţinea de Florida a aranjamentelor de călătorie şi ospitalitate. Wireman era prea ocupat să încerce s-o facă pe Elizabeth să ingereze şi altceva în afară de fum de ţigară. M-am trezit că mă consult cu Pam o dată la două sau trei zile cu privire la lista invitaţilor din Minnesota şi la aranjamentele de călătorie din celelalte părţi ale ţării. Ilse sună de două ori. Mi se părea că

se străduieşte să pară veselă, dar poate mă înşelam.

Încercările mele de a afla cum stă cu viaţa amoroasă au fost cu blândeţe, dar şi cu fermitate zădărnicite. Melinda sună - să întrebe ce mărime am la pălării, ca să vezi. Când am întrebat de ce, n-a vrut să-mi spună. Cincisprezece minute după ce a închis, am înţeles: ea şi ami-ul ei franţuz chiar îmi cumpărau o afurisită de beretă. Am izbucnit în râs.

Un reporter al AP din Tampa îşi făcu apariţia în Sarasota -

voia să vină pe Duma, dar mie nu-mi surâdea ideea ca un reporter să mi se plimbe cu bocancii prin Marele Roz, să

asculte ceea ce acum ajunsesem să consider că sunt scoicile mele. În schimb, îmi luă interviu la Scoto, în vreme ce un fotograf făcea poze cu trei tablouri atent selectate: Trandafirii cresc din scoici, Apus cu soforă şi Duma Road.

Eu aveam un tricou Casey Key Fish House, şi o fotografie cu mine - şapcă de baseball purtată de-a-ndoaselea şi o mânecă scurtă goală, cu excepţia unui ciot întrezărit -

circulă la nivel naţional. După aceea, telefonul meu începu să sune întruna. Angel Slobotnik telefona şi vorbi vreme de douăzeci de minute. La un anumit moment, spuse că a ştiut el întotdeauna că am asta în mine. „Ce?“, am întrebat.

Răspunsul lui a fost „Rahat, şefu'„, şi am râs ca doi maniaci.

Kathi Green sună; auzisem totul despre noul ei iubit (nu atât de bun) şi noul ei program de autoajutorare (minunat).

I-am spus cum Kamen a venit la prelegere şi mi-a salvat fundul. Spre sfârşitul acelei discuţii telefonice, ea plângea şi spunea că n-a avut niciodată un pacient atât de dârz, atât

de surprinzător. Apoi adăugă că, atunci când ne vom întâlni, o să-mi ceară să fac cincizeci de genuflexiuni.

Asta-mi aduse aminte de vechea Kathi. Pentru a pune capac, Todd Jamieson, doctorul care probabil că mă scutise de un deceniu sau două de stare vegetativă, îmi trimise o sticlă de şampanie şi un bileţel care spunea: Abia aştept să-ţi văd lucrările. Dacă Wireman ar fi pus pariu cu mine că

mă voi plictisi şi voi lua din nou pensula în mână până la expoziţie, ar fi pierdut. Când nu mă pregăteam pentru marele meu moment, mă plimbam, citeam sau dormeam. I-am comunicat aceasta într-una dintre rarele după-amiezi când eram împreună la capătul pasarelei de la El Palacio, bând ceai verde sub umbrela dungată. Asta se întâmpla la mai puţin de o săptămână înainte de expoziţie.

– Mă bucur, spuse el simplu. Aveai nevoie de odihnă.

– Dar tu, Wireman? Cum te descurci?

– Nu extraordinar, dar voi supravieţui - Gloria Gaynor, 1978. Tristeţea e de vină, în principal. Suspină. O s-o pierd.

M-am păcălit că poate îşi va reveni, dar... O s-o pierd. Nu-i aşa cum a fost cu Julia şi Esmeralda, slavă Domnului, dar tot mă apasă pe inimă.

– Îmi pare rău.

Am pus mâna peste a lui.

– Îmi pare rău pentru ea şi pentru tine.

– Mersi. Se uită spre valuri. Uneori îmi spun că nici n-o să

moară.

– Nu?

– Nu. Cred că Morsa şi Dulgherul vor veni după ea, în schimb. Că o vor duce de aici aşa cum au făcut cu Stridiile alea credule. C-o vor conduce de-a lungul plajei.

Ţi-aminteşti ce spune Morsa?

Am clătinat din cap.

– “E ruşine pur şi simplu să ne batem joc în aşa hal, Şi acuma zici - bal să fie, dacă-i bal!“12 Se şterse cu braţul la 12 Lewis Carrol - Alice în Ţara din Oglindă, traducere de Antoaneta Ralian şi traducerea versurilor de Ioana Ieronim (n. tr.).

faţă. Uită-te la mine, muchacho, plâng exact ca Morsa. Ce prost sunt!

– Ba nu, am spus.

– Urăsc să dau piept cu ideea că de data asta s-a pierdut pentru totdeauna, că cea mai bună parte din ea a plecat de-a lungul plajei cu Morsa şi Dulgherul şi că n-a mai rămas decât o bucată bătrână şi grasă de seu care încă n-a uitat cum să respire.

N-am spus nimic. El se şterse din nou la ochi cu antebraţul şi trase prelung şi lichid aer în piept. Apoi rosti:

– M-am interesat de povestea lui John Eastlake, cum s-au înecat fiicele lui şi ce s-a întâmplat după aceea - ţi-aduci aminte că m-ai rugat să mă interesez?

Mi-aminteam, dar aveam impresia că trecuse mult timp de atunci, şi mi se părea un lucru neimportant. Ce cred acum este că ceva voia să mi se pară în felul acesta.

– Am navigat pe internet şi am aflat multe din ziarele locale şi din două memorii disponibile pentru a fi descărcate. Una dintre ele - nu te iau peste picior, muchacho - se intitulează Călătorii cu vaporul şi ceară de albine, O copilărie în Nokomis, de Stephanie Weider Gravel-Miller.

– Sună a plăcută incursiune pe aleea amintirilor.

– Asta şi este. Autoarea vorbeşte despre „negrii veseli, care culegeau portocale şi cântau simple imnuri de laudă

cu vocile lor suave“.

– Presupun că asta era înainte de Jay-Z.

– Absolut. Mai mult decât atât, am discutat cu Chris Shannington, de pe Casey Key - aproape sigur l-ai văzut. Un moşneag pitoresc care umblă peste tot cu un baston noduros din lemn de măceş, înalt aproape cât el, şi cu o pălărie de pai mare pe cap. Tatăl lui, Ellis Shannington, a fost grădinarul lui John Eastlake. Potrivit spuselor lui Chris, Ellis a fost cel care le-a dus pe Maria şi Hannah, cele două

surori mai mari ale lui Elizabeth, înapoi la şcoala Braden

după vreo zece zile de la înec. A spus: „Feţişoarele ăle iereau cu sufletu' rupt după ăle mici.“

Wireman imită accentul sudist al bătrânului într-un fel straniu, care mă duse din nou cu gândul la Morsă şi Dulgher, plimbându-se pe plajă cu micuţele Stridii. Singura parte din poem pe care mi-o aminteam cu claritate era când Dulgherul le spune Stridiilor că au avut o călătorie de vis, însă ele sigur că nu puteau răspunde, căci au fost mâncate - până la ultima.

– Vrei să auzi ce am aflat sau nu? întrebă Wireman.

– Ai timp să-mi spui acum?

– Sigur. Annmarie e în serviciu până la unsprezece, deşi, pentru eficienţă, cel mai adesea împărţim serviciul. Ce-ar fi să discutăm în casă? Am un dosar.

Nu-i mare lucru în el, dar e cel puţin o poză care merită a fi văzută. Chris Shannington o avea într-o cutie cu lucrurile tatălui său. Am mers cu el la Biblioteca Publică de pe Casey Key şi am copiat-o. E o poză cu Heron's Roost.