Suspină.

– A spus cumva „se scurge“ înainte sau după ce i-ai adus mâncare?

– După, înainte, ce importanţă are?

– Nu ştiu, am zis. Cum a fost?

– Înainte. Cred. Da, înainte. După aceea îşi cam pierduse tot interesul, inclusiv pentru azvârlirea cutiei de biscuiţi Sweet Owen în iaz pentru a inşpea mia oară. Am adus supa în bolul ei preferat, dar l-a împins deoparte atât de tare că

şi-a vărsat ceva din ea pe braţ. Nici n-a părut că simte.

Edgar, de ce pui întrebările astea? Ce ştii?

Se plimba fără astâmpăr cu telefonul mobil la ureche. Îl vedeam făcând asta.

– Nimic. Bâjbâi în întuneric, pentru numele lui Cristos.

– Mda? Cu care braţ bâjbâi?

Asta m-a blocat o clipă, dar ajunseserăm prea departe şi ne împărtăşiserăm prea multe ca să ne minţim acum, chiar dacă adevărul era o nerozie.

– Cu cel drept.

– Bine, zise el. Bine, Edgar. Mi-aş dori să ştiu ce se întâmplă, atâta tot. Pentru că ceva se întâmplă.

– Poate că se întâmplă ceva. Cum se simte acum?

– Doarme. Iar eu te ţin la poveşti. Lucrai.

– Nu, am spus şi am aruncat pensula din mână. Cred că

ăsta e gata, şi cred că şi eu am terminat pentru o vreme.

De acuma până la expoziţie doar o să mă plimb şi o să

adun scoici.

– Nobile aspiraţii, dar nu cred că eşti în stare. Nu un dependent de muncă aşa, ca tine.

– Cred că te înşeli.

– Bine, mă înşel. N-ar fi prima dată. Vii în vizită la noi mâine? Vreau să văd dacă îşi recapătă iar luciditatea.

– Sigur că da. Şi poate jucăm puţin tenis.

– Îmi convine.

– Wireman, mai e un lucru. Elizabeth a pictat vreodată?

El râse.

– Cine ştie? Am întrebat-o o dată şi a spus că nici siluetele din linii nu-i ies bine. A spus că interesul ei faţă de artă nu se deosebeşte prea tare de interesul absolvenţilor bogaţi faţă de fotbal şi baschet. Glumea despre asta, spunea...

– Dacă nu poţi fi atlet, fii un susţinător al atletismului.

– Exact. De unde ştii?

– E o vorbă veche, am spus. Ne vedem mâine.

Am închis şi am rămas locului, urmărind cum lunga lumină

a serii dă naştere deasupra golfului unui apus pe care nu

simţeam nici-o pornire să-l pictez. Erau aceleaşi cuvinte pe care ea i le spusese lui Gene Hadlock. Şi nu mă îndoiam că, dacă aveam să-i întreb şi pe alţii, aş fi auzit aceeaşi anecdotă o dată sau de două ori sau de o duzină de ori: A spus nici siluetele din linii nu-mi ies bine, a spus dacă nu poţi fi atlet, fii un susţinător al atletismului. Şi de ce? Pentru că o femeie sinceră stâlceşte uneori adevărul, dar o mincinoasă bună nu schimbă niciodată povestea.

Nu-l întrebasem despre coşuleţul roşu de picnic, dar mi-am spus că e bine aşa; dacă acesta se afla în podul Palacio-ului, tot acolo avea să fie şi a doua zi, şi ziua de după aceea. Mi-am spus că este timp. Desigur, asta ne spunem mereu, nu-i aşa? Nu ne putem imagina timpul epuizându-se, iar Dumnezeu ne pedepseşte pentru ceea ce nu ne putem imagina.

M-am uitat la Fata şi corabia nr. 8 cu ceva aproape de dezgust şi am aruncat husa peste el. N-am adăugat niciodată coşniţa roşie la bompres; n-am mai pus niciodată

pensula pe tabloul acela - ultimul descendent nebun al primei mele schiţe executate în Marele Roz, cea pe care o numisem Prima. Nr. 8 poate că era cea mai bună lucrare a mea, dar într-un fel ciudat, aproape am uitat de ea. Asta până la expoziţie, desigur. După aceea mi-a fost imposibil să uit de ea.

VI

Coşuleţul de picnic.

Afurisitul ăla de coşuleţ roşu de picnic plin cu desenele lui.

Cât mă bântuie asta.

Chiar şi acum, după patru ani, mă trezesc că joc jocul „şi dacă“, întrebându-mă câte s-ar fi schimbat dacă aş fi lăsat totul deoparte şi m-aş fi dus în căutarea lui. A fost găsit - de Jack Cantori - dar deja era prea târziu.

Şi poate - nu pot fi sigur - n-ar fi schimbat nimic, pentru că

o forţă anume acţiona atât asupra insulei Duma Key, cât şi înăuntrul lui Edgar Freemantle. Pot spune că forţa aceea m-a adus acolo? Nu. Pot spune că n-a făcut-o? Nu, nu pot spune nici asta. Dar când martie a făcut loc lui aprilie, începuse să capete putere şi-şi întindea tot mai insidios tentaculele.

Coşuleţul ăla.

Afurisitul ăla de coşuleţ de picnic al lui Elizabeth.

Era roşu.

VII

Speranţa lui Wireman că Elizabeth îşi revenea începea să

pară nejustificată. Rămase un corp bolborositor în scaunul ei cu rotile, foindu-se din când în când atât cât să strige după o ţigară cu vocea spartă a unui papagal bătrân. El o angaja pe Annmarie Whistler de la Bay Area Private Nursing să vină şi să-l ajute patru zile pe săptămână. Ajutorul suplimentar poate că-l scutea pe Wireman de anumite munci, însă nu-l liniştea prea tare; era cu moartea în suflet.

Dar ăsta era un lucru pe care l-am zărit doar cu colţul ochiului pe când aprilie îşi intra în drepturi, însorit şi canicular. Deoarece, că tot veni vorba de însorit... aşa eram şi eu.