vedea cu el; că mă vedea foarte bine.
– Îţi rămân dator vândut, zise el. Oricând. Toată viaţa.
Sună-mă şi-o să vin. Cere-mi şi o să fac. E un cec în alb. Ai înţeles bine asta?
– Da, am spus.
Mai înţelegeam bine şi un alt lucru: când cineva îţi oferă
un cec în alb, nu trebuie niciodată, dar absolut niciodată, să-l încasezi. Lucrul ăsta nu mi l-a dictat mintea. Uneori, înţelegerea ocoleşte creierul şi izvorăşte direct din suflet.
– Bine, atunci, zise el. Mai mult n-o să spun.
Am auzit sforăieli. Am întors capul şi am văzut că Elizabeth lăsase bărbia în piept. Strângea într-un pumn o bucată de pâine prăjită. Părul îi zburătăcea în jurul capului.
– Pare mai slabă, am spus.
– A pierdut zece kilograme de la Anul Nou încoace. Îi dau o dată pe zi maxi-shake-uri din alea - Ensure, li se spune - dar nu vrea întotdeauna să le ia. Dar tu? Doar munca prea multă te-a făcut să arăţi aşa?
– Cum arăt?
– De parcă Ogarul din Baskerville ţi-ar fi mâncat de puţin timp buca dreaptă. Dacă e din cauza muncii, poate n-ar fi rău să mai iei câte o pauză. Ridică din umeri. „Asta-i părerea noastră, o aşteptăm cu drag pe a dumneavoastră“, cum spun cei de la Canal 6.
Am rămas pe loc, simţind mişcarea valurilor şi gândindu-mă la ce i-aş putea spune lui Wireman. La cât de mult i-aş putea spune lui Wireman. Răspunsul părea de la sine înţeles: totul sau nimic.
– Cred că ar fi mai bine să te informez cu privire la ce s-a întâmplat noaptea trecută. Trebuie doar să promiţi că n-o să suni după oamenii în halate albe.
– Bine.
I-am povestit cum îi terminasem portretul aproape pe întuneric. I-am povestit că mi-am văzut braţul şi mâna
dreaptă. Apoi că am văzut cele două fetiţe moarte la baza scărilor şi că am leşinat. Când am terminat, ieşiserăm din apă şi ne apropiaserăm de locul unde Elizabeth sforăia.
Wireman începu să-i cureţe tava, răsturnând resturile în punga pe care o scosese din traista agăţată pe un braţ al scaunului ei.
– Nimic altceva? întrebă el.
– Nu ajunge atât?
– Întreb doar.
– Nimic altceva. Am dormit ca un prunc până la şase. Apoi te-am pus pe tine - tabloul cu tine - pe bancheta din spate a maşinii şi am venit încoace. Când eşti pregătit să-l vezi, apropo...
– Toate la vremea lor. Gândeşte-te la o cifră între unu şi zece.
– Poftim?
– Fă-mi pe plac, muchacho. M-am gândit la o cifră.
– Bine.
Rămase tăcut un moment, uitându-se către golf. Apoi spuse:
– Nouă?
– Nu. Şapte.
El aprobă din cap.
– Şapte.
Se lovi cu degetele în piept câteva momente, apoi le lăsă
să cadă în poală.
– Ieri ţi-aş fi putut spune. Astăzi, nu pot. Telepatia mea -
tresărirea aia mică - a dispărut. E un troc mai mult decât onest. Wireman e aşa cum Wireman era, şi Wireman spune muchas gracias.
– Care-i ideea? Sau ai vreo idee?
– Am avut. Ideea e că tu nu-ţi pierzi minţile, dacă de asta te temi. Pe Duma Key, oamenii frânţi par să fie oameni speciali. Când nu mai sunt frânţi, nu mai sunt speciali. Eu, unul, m-am lecuit. Tu încă eşti frânt, aşa că eşti încă
special.
– Nu-s sigur unde vrei să ajungi.
– Pentru că vrei să fac un lucru simplu să fie dificil. Uită-te înaintea ta, muchacho, şi spune-mi ce vezi.
