– Cum era pe atunci, vrei să spui?

Porniserăm înapoi pe pasarelă, dar Wireman se opri.

– Nu, amigo, ai înţeles greşit. Eu vorbesc despre Heron's Roost cel original. El Palacio este al doilea Roost, construit la aproape douăzeci şi cinci de ani după ce fetiţele s-au înecat. Pe atunci, cele zece sau douăsprezece milioane ale lui John Eastlake se multiplicaseră într-o sută cincizeci de milioane, sau cam aşa ceva. „Războiul e o afacere profitabilă, investeşte-l pe fiul tău.“

– Mişcare de protest împotriva Războiului din Vietnam, 1969, am spus. Lozincă deseori văzută alături de „Femeia are nevoie de bărbat aşa cum peştele are nevoie de bicicletă.“

– Bravo, amigo, zise Wireman. Flutură mâna spre vegetaţia abundentă care începea puţin mai la sus de locul unde ne aflam noi. Primul Heron's Roost a fost acolo, la vremea la care lumea era tânără şi fetişcanele ziceau poop-oopie-doop.

M-am gândit la Mary Ire, nu doar ameţită sau pilită, ci de-a dreptul beată, spunând: Doar o singura casă, stând acolo sus şi semănând cu ceva ce ai putea vedea în Turneul Caselor Elegante din Charleston sau Mobile.

– Ce s-a întâmplat cu ea? am întrebat.

– Din câte ştiu, nimic în afară de scurgerea timpului şi degradarea, zise el. Când John Eastlake a renunţat la recuperarea corpurilor gemenelor sale, a renunţat şi la Duma Key. Şi-a pus pe liber majoritatea angajaţilor, şi-a strâns boarfele, şi-a luat cele trei fiice care-i mai rămăseseră, s-a urcat în Rolls-Royce - chiar avea unul - şi a plecat. Un roman pe care F. Scott Fitzgerald nu l-a scris niciodată, asta a spus Chris Shannington. Mi-a zis că

Eastlake nu şi-a găsit niciodată liniştea sufletească până

când Elizabeth nu l-a adus înapoi aici.

– Crezi că ăsta-i un lucru pe care Shannington îl ştie cu adevărat sau doar o poveste pe care s-a obişnuit să se audă spunând-o?

– Quien sabe? întrebă Wireman. Se opri din nou şi flutură

din mână spre capătul sudic al Duma Key. Pe atunci, zona aia nu se afla sub stăpânirea vegetaţiei. Puteai vedea casa de pe continent şi viceversa. Şi din câte am cunoştinţă, amigo, casa tot acolo este. Ce a mai rămas din ea. Stă şi putrezeşte.

Ajunse la uşa bucătăriei şi se uită la mine, fără a zâmbi.

– Aia ar fi ceva demn de pictat, nu crezi? O

corabie-fantomă naufragiată pe uscat.

– Poate, am spus. Poate că ar fi.

VIII

Mă conduse în biblioteca în colţul căreia se găsea armura şi pe peretele căreia erau expuse arme de muzeu. Acolo, pe masa de lângă telefon, era un dosar purtând titlul

JOHN EASTLAKE/HERON'S ROOST I.

Îl deschise şi scoase o fotografie înfăţişând o casă de o incontestabilă asemănare cu aceasta în care ne aflam -

asemănare, să spunem, dintre doi verişori primari. Totuşi, se vedea o diferenţă fundamentală, iar asemănările -

aceeaşi amprentă la sol, mi se părea, şi acelaşi acoperiş din şindrilă spaniolă portocaliu aprins - nu făceau decât să o evidenţieze.

Palacio-ul de acum se ascundea de lume în spatele unui zid înalt întrerupt doar de o poartă - nu exista nici măcar o intrare de serviciu. Avea o frumoasă curte interioară pe care puţini oameni în afară de Wireman, Annmarie, fata care curăţa piscina şi grădinarul care venea de două ori pe săptămână o puteau vedea; era ca trupul unei femei frumoase ascuns de o vestimentaţie amorfă.

Primul Heron's Roost era foarte diferit. Asemenea conacului lui Elizabeth din Oraşul de Porţelan, avea o jumătate de duzină de pilaştri şi o verandă largă, primitoare. Un drum de acces lat urca îndrăzneţ către el, despărţind în două ceea ce păreau a fi doi acri de peluză.

Nu era un drum de pietriş însă, aşa cum îmi spusese Mary Ire, ci de scoici rozalii sfărâmate. Casa aceasta era o invitaţie pentru toată lumea. Succesorul ei - El Palacio -

spunea lumii să stea naibii unde i-e locul. Ilse văzuse asta pe dată, şi o văzusem şi eu, dar în ziua aceea ne uitasem dinspre drum. De atunci, perspectiva mea se schimbase, şi pe drept cuvânt: Mă obişnuisem să o văd dinspre plajă. Să

mă apropii de ea din partea sa nefortificată.

Primul Heron's Roost fusese de asemenea mai înalt, două

etaje în faţă şi trei în spate, aşa încât - dacă într-adevăr era situat pe o ridicătură de teren, cum spusese Mary - oamenii de la ultimul etaj ar fi avut o năucitoare privelişte de trei sute şaizeci de grade a golfului, a continentului, a Casey Key şi a insulei Don Pedro. Deloc rău. Dar peluza părea ciudat de sălbatică - neîntreţinută - şi erau goluri în şirul de palmieri ornamentali ce dansau ca nişte fete hula de o

parte şi de cealaltă a casei. M-am uitat mai atent şi am văzut că unele dintre ferestrele de sus fuseseră bătute în scânduri. Linia acoperişului avea şi ea un aspect ciudat de dezechilibrat. Îmi luă o secundă ca să-mi dau seama de ce.

În capătul dinspre est era un coş de fum. În capătul dinspre vest ar mai fi trebuit să fie unul, dar lipsea.

– Poza asta a fost făcută după plecarea lor? am întrebat.

El clătină din cap.

– După spusele lui Shannington, a fost făcută în martie 1927, înainte să se înece fetiţele, când toată lumea era încă

bine-mersi. Fericită. Ceea ce vezi tu nu-s semne de ruină, ci pagube produse de furtună. Din cauza unei Alice.

– Care ce este?

– Sezonul uraganelor începe oficial pe 15 iunie prin părţile astea şi durează aproximativ cinci luni. Furtunile din afara sezonului, cele însoţite de ploi torenţiale şi vijelii puternice... în ceea ce-i priveşte pe bătrânii locului, toate se numesc Alice. Ca în cazul uraganului Alice. E un soi de glumă.

– Asta acum ai scornit-o.

– Nu. Esther - ăla mare din '26 - a ocolit Duma complet, dar Alice din martie '27 a lovit insula aproape frontal. Apoi a suflat spre ea şi a inundat regiunea Glades. A provocat pagubele pe care le vezi în poza asta - nu multe, dacă stai să te gândeşti; a răsturnat câţiva palmieri, a spart nişte sticlă, a răscolit peluza. Dar într-un alt fel, efectele lui încă

se mai simt. Pentru că pare un lucru aproape sigur că Alice a dus la înecarea lui Tessie şi Laura, iar aia a dus la tot restul. Inclusiv la faptul că tu şi cum mine stăm aici, acum.

– Explică-mi.

– Ţi-aminteşti asta?

Scoase din dosar altă poză, pe care mi-o aminteam foarte bine. Cea mare se afla pe palierul primului etaj al casei scărilor. Aceasta era o copie mai mică, mai clară. Era familia Eastlake, cu John Eastlake purtând un costum de baie negru dintr-o piesă şi semănând cu un actor de mâna

a doua de la Hollywood, specializat în filme cu detectivi şi epopei de junglă. O ţinea pe Elizabeth în braţe. O mână

sprijinea în căuşul ei funduleţul durduliu al fetiţei. Cealaltă

ţinea pistolul acela cu harpon, şi o mască de scafandru cu tot cu tub de respirat.

– Luându-mă doar după Elizabeth, aş spune că poza a fost făcută în jurul anului 1925, zise Wireman. Ea pare să aibă

doi ani, mergând spre trei. Şi Adriana - lovi cu degetul pe fiica cea mare - pare să aibă şaptesprezece, mergând spre treizeci şi patru, nu crezi?

Într-adevăr. Şaptesprezece ani şi împlinită la corp, chiar şi în costumul acela de baie care acoperea aproape totul.