Ce-l trezi într-un târziu din visare fu un ciocănit precis. Era Elizabeth. Se trezise şi bătea cu degetul în tavă.
– Ţigară! strigă ea. Ţigară! Ţigara!
Unele lucruri supravieţuiseră şi prin ceaţa provocată de Alzheimer, se părea. Partea din creierul ei care tânjea după
nicotină nu se deteriorase deloc. Voia să fumeze până-n ultima clipă.
Wireman scoase un pachet de American Spirits din buzunarul pantalonilor săi scurţi, scutură o ţigară, şi-o vârî în gură şi o aprinse. Apoi i-o întinse ei.
– Dacă te las să te descurci singură cu asta, o să-ţi dai foc, domnişoară Eastlake?
– Ţigară!
– Asta nu-i foarte încurajator, dragă.
Dar i-o dădu şi, cu sau fără Alzheimer, ea se descurcă de minune, trăgând un fum prelung şi dându-l afară pe nări.
Apoi se lăsă pe spate în scaun, semănând pentru un moment nu cu căpitanul Bligh pe punte, ci cu Franklin Delano Roosevelt în loja oficială. Nu-i mai trebuia decât un portţigaret pe care să-l strângă între dinţi. Şi, desigur, câţiva dinţi.
Wireman îşi întoarse privirea la portret.
– Doar nu intenţionezi serios să-l scoţi la vânzare, aşa-i?
Nu poţi. E o lucrare nemaipomenită.
– E al tău, am spus. Fără discuţie.
– Trebuie să-l incluzi în expoziţie.
– Nu ştiu dacă-i o idee prea bună...
– Tu însuţi ai spus că odată ce-s terminate, orice efect asupra modelului probabil că ia sfârşit...
– Da, probabil.
– “Probabil“ ajunge pentru mine, iar Scoto e un loc mai sigur decât casa asta. Edgar, portretul ăsta merită să fie văzut. La naiba, are nevoie să fie văzut.
– Tu eşti, Wireman? Eram sincer curios.
– Da. Nu.
Rămase cu ochii la el încă un moment. Apoi se întoarse spre mine.
– Aşa voiam să fiu. Poate că aşa eram, în cele câteva zile bune din cel mai bun an al meu. Adăugă, aproape fără voie: În cel mai idealist an al meu.
Pentru un timp, n-am spus niciunul nimic, ci ne-am uitat doar la portret în timp ce Elizabeth pufăia ca o locomotivă
cu abur. O veche locomotivă cu abur. Apoi Wireman spuse:
– Multe lucruri mă pun pe gânduri, Edgar. De când am venit pe Duma Key, am mai multe întrebări decât un copil de patru ani când vine vremea de culcare. Dar un lucru care nu mă nedumereşte este că vrei să rămâi aici. Dacă aş
putea face ceva asemănător cu asta, şi eu aş vrea să
rămân aici pe veci.
– Anul trecut pe vremea asta, mâzgăleam pe carneţele de telefon în timp ce eram pus să aştept pe fir, am rostit.
– Mi-ai povestit asta deja. Dar mai spune-mi ceva, muchacho. Uită-te la asta... şi gândindu-te la toate celelalte tablouri pe care le-ai făcut de când ai început... ai face ceva ca să nu se fi întâmplat accidentul care te-a lăsat fără un braţ? Ai face asta, dacă ai putea?
M-am gândit la cum pictam în Micul Roz în timp ce The Bone pompa rock-and-roll hardcore în reprize zgomotoase.
M-am gândit la Marile Plimbări pe Plajă. M-am gândit chiar şi la băiatul cel mare al Baumgartenilor strigând Hei, domnu' Freemantle, faină azvârlire! când i-am aruncat discul înapoi. Apoi m-am gândit la cum mă trezisem în patul acela de spital, la cât de îngrozitor de cald îmi fusese, la cât
de dezordonate îmi fuseseră gândurile, la cum uneori nu-mi aminteam nici măcar numele meu. La furie. La apăsătoarea descoperire (a avut loc în timpul emisiunii lui Jerry Springer) că o parte din corpul meu era dusă pe vecie. Începusem să
plâng şi nu mă mai putusem opri.
– Aş face să nu se fi întâmplat, am spus, cât ai zice peşte.
– A, făcu el. Eram doar curios.
Şi se întoarse pentru a-i lua lui Elizabeth ţigara. Ea întinse imediat mâinile ca un copil rămas fără o jucărie.
– Ţigară! Ţigară! ŢIGARĂ!
Wireman stinse ţigara pe călcâiul sandalei sale şi după un moment ea tăcu, uitând de ţigară acum, că-şi satisfăcuse pofta de nicotină.
– Stai cu ea până când pun tabloul în holul din faţă, vrei?
