Prea gras. Era ceva acolo, nu-i aşa? Un A care cerea ritos un B.

– Mă surprinde şi numai faptul că a vorbit despre descoperirea sa, am spus. Dacă ai da peste genul ăsta de lucruri astăzi şi apoi te-ai lăuda cu ele la Canal 6, jumătate din Florida s-ar înfiinţa în maşinuţe hazlii, vânând dubloni şi dolari spanioli cu detectoarele de metal.

– A, dar asta era o altă Florida, spuse Wireman, şi mi-am amintit-o pe Mary Ire folosind aceeaşi expresie. John Eastlake era un om bogat, iar Duma Key era teritoriul lui particular. Pe deasupra, n-a fost niciun dublon, niciun dolar spaniol - ci doar resturi de o importanţă modică scoase la lumină de o furtună dezlănţuită. Săptămâni la rând s-a dus acolo şi s-a scufundat în locul în care resturile alea erau împrăştiate pe fundul golfului - şi era aproape de ţărm, după spusele lui Shannington; când mareea era în reflux, puteai merge până acolo pe picioare, fără să înoţi. Şi sigur, el probabil că se uita mereu cu un ochi după lucruri de valoare. Era bogat, dar nu cred că asta-l imunizează pe un om faţă de „virusul comorii“.

– Nu, am zis. Sunt sigur de asta.

– Bona s-ar fi dus cu el în aceste expediţii de căutare a comorii. La fel şi celelalte trei fete rămase acasă: gemenele şi Elizabeth. Maria şi Hannah se aflau înapoi la internatele lor din Bradenton, iar sora cea mare fugise în Atlanta.

Eastlake şi micuţele lui probabil făceau picnicuri acolo.

– Cât de des?

Începeam să înţeleg încotro duceau toate astea.

– Des. Poate în fiecare zi cât timp câmpul cu reziduuri a fost în floare. Au bătut o cărare de la casă până la ceea ce se chema Shade Beach. Era o distanţă de aproximativ un kilometru.

– O cărare pe care două fetiţe aventuroase o puteau urma singure.

– Şi pe care într-o zi au urmat-o. Spre mâhnirea tuturor.

Strânse toate pozele înapoi în dosar.

– E o poveste aici, muchacho, şi presupun că e puţin mai interesantă decât aceea a unei fetiţe care înghite o biluţă, dar tragedia e tragedie şi, privite în esenţa lor, toate tragediile sunt prosteşti. Dacă e după mine, prefer oricând Visul unei nopţi de vară lui Hamlet. Orice prost cu mâini sigure şi plămâni funcţionali poate construi o casă din cărţi de joc pentru ca apoi s-o dărâme cu răsuflarea sa, însă e nevoie de un geniu pentru a-i face pe oameni să râdă. Căzu pe gânduri un moment. Ceea ce probabil că s-a întâmplat este că, într-o zi din aprilie 1927, când ar fi trebuit să

doarmă după-amiază, Tessie şi Laura s-au hotărât să se ridice, să se furişeze pe cărare şi să plece în căutarea comorii la Shade Beach. Probabil că nu voiau să intre în apă

decât până la genunchi, căci mai mult nu li se permitea -

una dintre poveşti îl citează pe John Eastlake spunând asta, şi Adriana îl susţinea.

– Fiica lui căsătorită, care s-a întors acasă.

– Aşa-i. Ea şi proaspătul ei soţ s-au întors cu o zi sau două

înaintea sistării căutărilor. Asta conform spuselor lui Shannington. În orice caz, una dintre fetiţe poate a văzut ceva scânteind puţin mai departe şi a început să se scufunde. Apoi...

– Sora ei a încercat să o salveze.

Da, vedeam scena. Numai că eu le vedeam pe Lin şi Ilse aşa cum fuseseră în copilărie. Nu gemene, dar vreme de trei sau patru ani de aur aproape inseparabile.

Wireman aprobă din cap.

– Apoi volbura le-a înghiţit pe amândouă. Aşa trebuie să fi fost, amigo; din cauza asta corpurile n-au fost găsite. Le-au luat apele şi le-au dus spre caldo largo.

Am deschis gura să-l întreb ce vrea să spună prin

„volbură“, apoi mi-am amintit un tablou de Winslow Homer, romantic, dar de o putere incontestabilă: Curent de adânc.

Interfonul de pe perete scoase un sunet ascuţit, speriindu-ne pe amândoi. Wireman lovi dosarul cu braţul întorcându-se, împrăştiind fotocopii şi faxuri peste tot.

– Domnule Wireman! Era Annmarie Whistler. Domnule Wireman, sunteţi acolo?

– Aici sunt, spuse Wireman.

– Domnule Wireman? Femeia părea agitată. Apoi, ca pentru sine: Isuse, unde sunteţi?

– Butonu' ăla afurisit, murmură el şi se duse la aparatul de pe perete, nu tocmai alergând. Apăsă butonul. Aici sunt. Ce s-a întâmplat? Care e problema? A căzut?

– Nu! strigă Annmarie. E trează! Trează şi conştientă!

Î ntreabă de dumneavoastră! Puteţi veni?

– Vin imediat, zise el şi se întoarse spre mine, rânjind. Ai auzit, Edgar? Haide! Făcu o pauză. La ce te uiţi?

– La astea, am spus şi am întins cele două poze cu Eastlake în costum de baie: cea în care era înconjurat de toate fiicele sale şi cea făcută doi ani mai târziu, în care era flancat doar de Maria şi Hannah.

– Lasă-le acum, nu ai auzit ce-a spus femeia? Domnişoara Eastlake s-a întors!

Se grăbi spre uşă. Eu am lăsat dosarul să cadă pe masa din bibliotecă şi l-am urmat. Făcusem legătura - dar numai pentru că petrecusem ultimele luni cultivând arta vederii.

Cultivând-o cu sârg.

– Wireman! am strigat. El străbătuse deja tot pasajul şi era la jumătatea scărilor. Eu şchiopătam cât puteam de repede şi el se tot îndepărta. Acum mă aşteptă, dar nu foarte răbdător. Cine i-a spus că terenul cu reziduuri se află acolo?

– Lui Eastlake? Presupun că a dat peste el pe când îşi practica hobby-ul, adică scufundările.

– Eu nu prea cred - nu mai intrase în costumul ăla de baie de mult timp. Poate că scufundările erau hobby-ul lui la începutul anilor douăzeci, dar cred că în jurul lui 1925 masa de la cină devenise distracţia lui principală. Deci, cine i-a spus?

Annmarie ieşi pe o uşă aflată aproape în capătul holului.

Avea pe buze un rânjet tâmp, incredibil, care o făcea să

pară că are jumătate din cei patruzeci de ani ai ei.

– Haideţi, spuse el. E o minunăţie.

– Este...

– Este, se auzi vocea spartă, dar inconfundabilă, a lui Elizabeth. Intră, Wireman, şi lasă-mă să-ţi văd faţa cât încă

ţi-o recunosc.

IX

Eu am zăbovit în hol cu Annmarie, neştiind ce să fac, uitându-mă la decoraţiuni şi la marele şi vechiul Frederic Remington din celălalt capăt - indieni pe ponei. Apoi Wireman mă strigă. Vocea lui era grăbită şi înmuiată de lacrimi.

În încăpere era semiîntuneric. Draperiile fuseseră trase.