– Golful. Ceea ce tu numeşti caldo largo.
– Şi ce pictezi aproape tot timpul?
– Golful. Apusuri pe golf.
– Şi ce înseamnă să pictezi?
– Să pictezi înseamnă să vezi, presupun.
– Nu-i nimic de presupus la asta. Şi ce înseamnă să vezi pe Duma Key? Simţindu-mă ca un copil care recită o lecţie de care nu e foarte sigur, am spus:
– Să vezi special?
– Da. Deci ce crezi tu, Edgar? Azi-noapte, erau sau nu acolo fetele acelea moarte?
Am simţit un fior pe spinare.
– Probabil că erau.
– Aşa cred şi eu. Cred că ai văzut fantomele surorilor ei.
– Sunt speriat de ele.
Am spus asta pe o voce joasă.
– Edgar..., nu cred că fantomele îi pot răni pe oameni.
– Poate nu pe oamenii comuni în locuri comune, am spus.
El a încuviinţat din cap, cam fără tragere de inimă.
– Bine. Deci ce vrei să faci?
– Ce nu vreau să fac e să plec. N-am terminat aici încă.
Nu mă gândeam doar la expoziţie - la băşicuţa de săpun a gloriei. Mai erau şi altele. Doar că nu ştiam care erau aceste altele. Nu încă. Dacă aş fi încercat să le transpun în cuvinte, ar fi sunat aiurea, ca o chestie scrisă pe un răvaş. Ceva care conţine cuvântul soartă.
– Vrei să vii aici, la Palacio? Să te muţi cu noi?
– Nu.
Credeam că asta ar înrăutăţi lucrurile, cine ştie cum. Şi, pe deasupra, Marele Roz era casa mea. Mă îndrăgostisem de ea.
– Dar Wireman, vrei să vezi ce poţi afla despre familia Eastlake în general şi despre fetele alea două în particular?
Dacă poţi citi din nou, poate apuci să faci săpături pe internet...
El mă prinse de braţ.
– O să fac săpături ca un apucat. Poate că reuşeşti şi tu ceva în direcţia asta. Te duci la un interviu cu Mary Ire, aşa-i?
– Da. L-au programat pentru săptămâna de după
aşa-numita mea prelegere.
– Întreab-o de familia Eastlake. Poate nimereşti potul norocos. Domnişoara Eastlake era o mare susţinătoare a artelor la vremea ei.
– Bine.
Apucă mânerele scaunului cu rotile, în care bătrâna dormea, şi-l întoarse cu faţa spre acoperişurile portocalii ale impunătoarei case.
– Acum, hai să ne uităm la portret. Vreau să văd cum arătam când încă mai credeam că Jerry Garcia poate salva lumea.
II
Îmi parcasem maşina în curtea interioară, lângă Mercedes-Benz-ul argintiu, din epoca Războiului din Vietnam, al lui Elizabeth Eastlake. Am scos portretul din mult-umilul meu Chevrolet, l-am aşezat în picioare şi l-am ţinut înaintea lui Wireman, ca să-l poată vedea. Stând acolo şi privindu-l în tăcere, mă fulgeră un gând straniu: eram ca un croitor care stă lângă o oglindă într-un magazin de îmbrăcăminte masculină. În câteva momente, clientul meu fie îmi va spune că-i place costumul pe care i-l făcusem, fie va cătina din cap cu regret şi va spune că nu e bine.
Departe înspre sud, în ceea ce începeam să numesc în gând Jungla Duma, pasărea reîncepu să-şi cânte trilul de rău-augur: „O-o!“
În cele din urmă, n-am mai putut îndura.
– Spune ceva, Wireman. Spune ceva.
– Nu pot. Sunt fără cuvinte.
– Tu? Imposibil.
Dar când îşi dezlipi ochii de la portret, am înţeles că era adevărat. Arăta de parcă l-ar fi pocnit cineva în cap cu un ciocan. Ştiam deja că lucrările mele îi afectează pe oameni, însă niciuna dintre acele reacţii nu se asemăna cu reacţia lui Wireman din acea dimineaţă de martie.
