– Are deja expresia aia ursuză, bosumflată, care spune

„vreau să fiu altundeva“, zise Wireman. Mă întreb cât de surprins a fost tatăl ei când fata a şters-o de acasă cu unul dintre oamenii lui de încredere de la fabrică. Şi mă întreb dacă, în adâncul sufletului, nu s-a bucurat că a plecat.

Adoptă accentul tărăgănat al lui Chris Shannington: O fugit la Atlanta c-un băiat cu cravată şi cozoroc. Apoi renunţă la accent. Presupun că subiectul unor fetiţe moarte, fie ele şi dispărute cu optzeci de ani în urmă, era încă unul sensibil pentru el. Ea şi noul ei bărbăţel s-au întors, dar atunci căutarea cadavrelor era în toi.

Am lovit cu degetul în bona de culoare, cu mină sumbră.

– Ea cine era?

– Melda sau Tilda sau poate, Doamne, ajută-ne, chiar Jecuba, după cum spune Chris Shannington. Tatăl lui ştia, dar Chris nu-şi mai aduce aminte.

– Frumoase brăţări.

El le aruncă o privire fără mare interes.

– Dacă spui tu.

– Poate că John Eastlake se culca cu ea, am spus. Poate că

brăţările erau un mic cadou.

– Quien sabe? Un văduv bogat, o femeie tânără - povestea nu e nouă.

Am lovit cu degetul în coşuleţul de picnic pe care tânăra femeie de culoare îl ţinea cu ambele mâini, cu braţele îndoite de parcă ar fi fost greu. Mai greu decât dacă ar fi conţinut doar câteva sendvişuri, te făcea să crezi..., dar poate că era un pui întreg în el. Şi poate şi câteva sticle de bere pentru stăpânu' - o mică recompensă pentru după

ce-şi va fi terminat scufundările pe ziua aceea.

– Ce culoare ai spune că are coşniţa aia? Maro-închis? Sau să fie roşie? Wireman îmi aruncă o privire ciudată.

– E o fotografie alb-negru, mi-e greu să-mi dau seama.

– Spune-mi cum a dus furtuna la moartea fetiţelor.

Deschise iar dosarul şi-mi înmâna un articol vechi de ziar, însoţit de o fotografie.

– Acesta e din Venice Gondolier, 28 martie 1927. Am găsit informaţia mai întâi pe net. Jack Cantori a sunat la ziar, a convins pe cineva să facă o copie şi să-mi trimită un fax.

Jack e nemaipomenit, apropo.

– Nu te contrazic, am spus. Am studiat fotografia. Cine-s fetele? Nu, nu-mi spune. Cea din stânga e Maria. Hannah e în dreapta.

– Zece cu plus. Hannah e cea cu sâni. Avea paisprezece ani în '27.

Am studiat faxul în tăcere câteva momente. Un e-mail ar fi fost mai bun.

Faxul era străbătut de sâcâitoare linii verticale negre, care înceţoşau o parte din text, însă titlul era suficient de clar: FURTUNA DESCOPERĂ

COMOARA PENTRU SCUFUNDĂTOR AMATOR.

Şi poza era suficient de clară. Linia părului lui Eastlake se îndepărtase puţin. Ca pentru a compensa, mustaţa lui îngustă de dirijor îl făcea să semene mai tare cu o morsă. Şi chiar dacă purta şi acum acelaşi costum de baie negru dintr-o bucată, acesta era supus unei mari forţe de întindere... şi era chiar rupt sub un braţ, mi se părea, deşi rezoluţia pozei nu era destul de bună pentru a fi sigur. Din câte se părea, tata Eastlake băgase puţin la ghiozdan între

1925 şi 1927 - actorului de mâna a doua i-ar fi fost greu să

găsească roluri dacă nu începea să sară peste deserturi şi dacă nu mergea mai des la sala de sport. Fetele care îl flancau nu erau la fel de ochioase şi de sexy ca sora lor mai mare - te uitai la Adriana şi gândul te ducea la încinse după-amiezi într-o şură de fân, te uitai la acestea două şi te întrebai dacă-şi făceau temele pentru acasă - dar erau frumuşele într-un fel incomplet, iar surescitarea lor răzbătea din poză. Sigur că da. Pentru că înaintea lor, pe nisip, era întinsă comoara.

– Nu reuşesc să desluşesc totul şi afurisita aia de legendă

e neclară, m-am plâns.

– E o lupă în birou, dar lasă-mă să te scutesc de un efort suplimentar.

Wireman luă un pix şi arătă cu vârful lui.

– Aceea e o sticlă de medicamente, iar acela e un plumb de flintă - sau aşa susţine Eastlake în articol. Maria ţine mâna pe ceva ce pare a fi o cizmă... sau rămăşiţele unei cizme. Alături de aceasta...

– O pereche de ochelari, am spus. Şi... un lănţişor?

– În articol se spune că-i o brăţară. Nu ştiu. Nu pot spune sigur decât că este un soi de buclă metalică plină de mizerii. Însă fata cea mare categoric ţine în mână un cercel.

Am scanat din priviri articolul. Pe lângă lucrurile aflate la vedere, Eastlake găsise diferite tacâmuri... patru cupe despre care el susţinea că sunt „în stil italienesc“... un trepied... o cutie cu angrenaje (orice ar fi însemnat asta)...

şi nenumărate cuie. Mai găsise şi jumătate dintr-un om de porţelan, dar care nu era descris în niciun fel, cel puţin din câte vedeam eu. Articolul spunea că Eastlake făcea de cincisprezece ani scufundări pe recifele erodate de la vest de Duma Key, uneori pentru a pescui, deseori doar pentru a se relaxa. Spunea că de-a lungul timpului găsise tot soiul de resturi, dar niciodată ceva semnificativ. Şi că Alice (aşa îi spunea el) generase nişte valuri deosebit de mari şi că

probabil acestea trebuie să fi mişcat nisipul din recif

suficient cât să scoată la iveală ceea ce el numea „locul de descărcare“.

– Nu-i zice epavă, am zis.

– Nu asta a fost, interveni Wireman. Nu s-a găsit nici-o ambarcaţiune. Nici el şi nici ceilalţi oameni care l-au ajutat în încercarea de recuperare a corpurilor micuţelor sale n-au găsit vreo ambarcaţiune. Doar reziduuri. Ar fi găsit epava dacă ar fi fost o epavă de găsit; apa în capătul sud-vestic al Duma Key nu e mai adâncă de şaisprezece metri până la ceea ce a mai rămas din reciful Kitt, iar acum e destul de limpede. Pe atunci era de un turcoaz sticlos.

– Vreo teorie despre cum a ajuns acolo?

– Sigur. Cea mai bună e că o ambarcaţiune aflată în pragul scufundării a reuşit să ajungă la ţărm împinsă de vânt cu o sută, două sute, trei sute de ani în urmă, împrăştiind pe drum tot soiul de rahaturi. Sau poate că echipajul a aruncat lucruri peste bord pentru a rămâne pe linia de plutire. Au făcut reparaţii după ce s-a potolit furtuna şi şi-au văzut mai departe de drum. Asta ar explica de ce Eastlake a găsit obiecte de toate felurile, dar şi de ce niciunul nu avea o valoare deosebită. Dacă exista o comoară, aceasta trebuie să fi rămas pe corabie.

– Iar reciful n-ar fi rupt carena unei corăbii suflate încoace de vânt în anii 1700? Sau 1600?

Wireman ridică din umeri.

– Chris Shannington spune că nimeni nu ştie cum trebuie să fi arătat geografia recifului Kitt nici acum o sută cincizeci de ani.

M-am uitat la prada întinsă pe jos. La fetele mijlocii surâzătoare. La tăticul zâmbitor, care urma în scurt timp să

fie nevoit să-şi cumpere un costum de baie nou. Şi am ajuns pe dată la concluzia că nu se culcase cu bona. Nu. Şi o amantă i-ar fi putut spune că nu se poate lăsa fotografiat pentru ziar în costumul ăla vechi. Ea ar fi găsit un motiv diplomatic, însă cel adevărat era chiar în faţa mea, după

atâţia ani; îl vedeam chiar şi cu ochiul meu drept, care

numai perfect nu vedea. Era prea gras. Numai el n-o vedea, şi nici fiicele lui n-o vedeau. Ochii celor dragi nu văd.