Desparte-le, trimite-le în cele patru zări. Mă înţelegi?

– Da.

– O s-o faci?

Nu ştiam dacă eram sau nu în stare, dar am recunoscut la ea semnele de agitaţie crescândă din propriu-mi trecut nu foarte îndepărtat.

– Da.

În acel moment, i-aş fi promis şi că voi sări pe lună în bocanci plumbuiţi, dacă asta i-ar fi adus liniştea sufletească.

– Nici atunci s-ar putea să nu fie în siguranţă, şopti ea pe o voce aproape îngrozită.

– Termină, acum, am spus şi am mângâiat-o pe mână. Nu te mai gândi la asta.

– Bine. O să mai vorbim după expoziţia ta. Toţi trei. O să

fiu mai în forţă... cu mintea mai limpede... iar tu, Edgar, o să poţi fi atent. Ai fiice? Parcă mi-amintesc că ai.

– Da, şi vor sta pe continent cu mama lor. La Ritz. Asta s-a aranjat deja.

Ea zâmbi, dar colţurile buzelor îi căzură aproape imediat.

Parcă i s-ar fi topit gura.

– Lasă-mă jos, Wireman. Am fost în mlaştină... patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi... aşa mă simt... şi sunt obosită.

El o coborî şi Annmarie intră cu o tavă pe care era un pahar plin cu ceva indefinit. Nici gând ca Elizabeth să bea din el; ea trăsese deja pe dreapta. Deasupra capului ei, cea mai singură fată din lume şedea într-un scaun şi se uita la nesfârşit pe geam, cu faţa ascunsă de faldurile părului, goală cu excepţia unei perechi de pantofi.

X

Pe mine somnul mă vizită târziu în noaptea aceea. Era trecut de miezul nopţii când în sfârşit am început să pierd contactul cu realitatea. Mareea se retrăsese şi conversaţia

şoptită de sub casă încetase. Asta însă nu le făcu şi pe vocile şoptite din capul meu să tacă.

O altă Florida, şopti Mary Ire. Aia era o altă Florida.

Vinde-le. Oricât de multe ar fi, trebuie să le vinzi. Asta era Elizabeth, desigur.

Elizabeth cea matură. Am auzit însă o altă versiune a ei şi, pentru că a trebuit să inventez vocea aceea, ce am auzit era vocea lui Ilse aşa cum fusese ea în copilărie.

Este comoară, tati, spuse vocea aceasta. Poţi ajunge la ea dacă-ţi pui masca şi tubul de respirat. Îţi pot arăta unde să

cauţi.

Am făcut un desen.

XI

M-am trezit odată cu zorii zilei. Am crezut că mă pot culca la loc, dar nu înainte să iau câteva pilule de Oxycontin pe care încă le aveam puse deoparte şi înainte să dau un telefon. Am luat pastila, apoi am format numărul de la Scoto şi mi-a răspuns robotul telefonic - doar peste patru ore avea să ajungă cineva la galerie. Cei din lumea artistică

nu sunt oameni matinali.

Am format 11 pentru extensia lui Dario Nannuzzi şi, după

bip, am spus:

– Dario, sunt Edgar. M-am răzgândit cu privire la seria Fata şi corabia.

Vreau totuşi să le vând, bine? Singurul caveat este că

trebuie să ajungă fiecare la alt cumpărător, dacă e posibil.

Mersi.

Am închis şi m-am dus înapoi în pat. Am zăcut acolo cincisprezece minute urmărind ventilatorul din tavan cum se roteşte leneş şi ascultând scoicile şoptind sub mine.

Pastila îşi făcea efectul, însă eu eram perfect treaz. Şi ştiam de ce.

Ştiam exact de ce.

M-am ridicat din nou, am format „reapelare“, am ascultat mesajul preînregistrat, apoi am format iarăşi extensia lui Dario. Vocea lui mă invită să las un mesaj după semnalul sonor.

– Mai puţin Nr. 8, am spus. Acela e încă NDV.

Şi de ce era oare NDV?

Nu pentru că era genial, deşi eu credeam că este. Nici chiar pentru că atunci când mă uitam la el mi se părea că-mi ascult cea mai întunecată parte a inimii cum îşi spune povestea. Era NDV pentru că simţeam că ceva mă lăsase să

trăiesc doar pentru a-l picta, iar a-l vinde ar însemna să-mi neg propria viaţă şi toată durerea pe care o îndurasem pentru a o recăpăta.

Mda, asta.

– Acela e al meu, Dario, am spus.

După care m-am întors în pat şi de data asta am adormit.

CUM SE FACE UN DESEN (VII)

Ţineţi minte că sintagma „a vedea înseamnă a crede“

pune căruţa înaintea calului. Arta este artefactul concret alcredinţei şi speranţei, materializarea unei lumi care altfeln-ar fi mai mult decât un văl al conştiinţei inutile întinspeste un abis al misterului. Şi pe deasupra-dacă nu credeţiceea ce vedeţi, cine să creadă arta voastră?

Problema după comoară a ţinut numai şi numai decredinţă. Elizabeth era extraordinar de talentată, dar nu eradecât un copil - iar la copii, credinţa e un dat natural. Faceparte din dotarea standard. La fel, copiii, nici chiar ceitalentaţi (mai ales cei talentaţi), nu se află în deplinătateafacultăţilor mentale. Raţiunea lor încă doarme, iar somnulraţiunii naşte monştri.

Iată un tablou pe care nu l-am pictat niciodată:Gemeni identici în salopete identice, numai că una e roşie,cu un L în faţă, iar cealaltă e albastră, cu un T. Fetele se ţin de mână în timp ce aleargă pe cărarea ce duce la Shade Beach. Îi spun aşa pentru că mare parte din zi se află la umbra lui Hag's Rock. Pe feţele lor palide şi rotunde se văd urme de lacrimi, dar în scurt timp acestea vor dispărea, pentru că deja ele sunt prea terorizate ca să plângă.

Dacă credeţi asta, puteţi vedea restul.