Apoi, cam cu o săptămână înaintea prelegerii, Wireman spuse că vrea să-mi arate ceva ce a făcut el. Un mic lucru manual.
– Poate îţi dai tu cu părerea, ca artist, zise el.
Pe masă, la umbra umbrelei sfâşiate Oack lipise ruptura cu o fâşie de bandă izolatoare) era un dosar negru. L-am deschis şi am scos ceva ce semăna cu un pliant lucios. Pe copertă figura una dintre primele mele încercări, Apus cu soforă, şi m-a surprins cât de profesionist arăta. Sub reproducere scria aşa:
Dragă Linnie: Asta am făcut în Florida şi, chiar dacă ştiu că
eşti îngrozitor de ocupată...
Sub îngrozitor de ocupată era o săgeată. Am ridicat privirea spre Wireman, care mă urmărea inexpresiv. În spatele său, Elizabeth se holba la golf. Nu ştiam dacă
această cutezanţă a lui mă enerva sau mă făcea să mă simt uşurat. De fapt, mă simţeam şi enervat, şi uşurat. Şi nu-mi aduceam aminte să-i fi spus vreodată că o alint uneori pe fiica mea cea mare cu apelativul Linnie.
– Poţi folosi orice corp de literă doreşti, spuse el. Ăsta e puţin cam prea de fetiţe pentru gustul meu, dar
colaboratoarei mele îi place. Iar numele din fraza de salut poate fi schimbat, desigur. Poţi face modificări. Asta e frumuseţea operării unor asemenea lucruri pe computer.
N-am răspuns, am dat doar pagina. Acolo era Apus cu merişor pe o parte şi Fata şi corabia nr. 1 pe cealaltă. Sub imagini erau următoarele:
...sper că-mi vei fi alături la o expoziţie de lucrăripersonale în seara de 15 aprilie, la Galeria Scoto, înSarasota, Florida, 7-10 P.M. O rezervare Ia clasa întâi a fostfăcută pe numele tău la Zborul 22 al Air France, cu plecaredin Paris pe data de 15 Ia ora 8:25 dimineaţa şi cu sosire laNew York la ora 10:15 seara: mai ai rezervare la Zborul 496
al Delta, cu plecare de la aeroportul JFK din New York pedata de 15 a lunii, la ora 1:20 după-amiaza, şi cu sosire înSarasota la 4:30 după-amiaza. O limuzină te va aştepta laaeroport şi te va duce la Ritz-Carlton, unde ţi-am rezervat ocameră, cu complimentele mele, pentru nopţile de 15,16 şi17 aprilie.
Sub aceasta era tot o săgeată. Am ridicat ochii spre Wireman, năucit. El arbora aceeaşi expresie imobilă, însă
vedeam o pulsaţie la tâmpla sa dreaptă. Mai târziu, mi-a mărturisit: „Ştiu că riscam prietenia cu tine, dar cineva trebuia să facă ceva, şi deja îmi devenise clar că acea persoană nu vei fi tu.“
Am dat la pagina următoare a pliantului. Alte două
reproduceri din acelea uimitoare: Apus cu scoică pe stânga şi o schiţă fără nume pe cutia mea poştală pe dreapta. Era o schiţă foarte veche, executată cu creioane colorate Venus, însă aidoma florii care creştea lângă stâlpul de lemn
- era o margaretă de un muştariu strălucitor - şi chiar şi schiţa arăta bine în reproducere, de parcă cel care ar fi făcut-o ştia bine ce face. Sau începea să ştie.
Textul de aici era scurt.
Dacă nu poţi să vii, voi înţelege foarte bine - Parisul nu-i lao aruncătură de băţ: - dar trag nădejde că vei veni.
Eram furios, însă nu eram prost. Cineva trebuia să ia hăţurile. Din câte se pare, Wireman hotărâse că treaba asta îi revenea lui. Ilse, mi-am spus. Probabil că Ilse e cea care l-a ajutat cu asta. Mă aşteptam să găsesc un alt tablou deasupra textului de pe ultima pagină, dar n-am găsit. Ce am văzut acolo mi-a lovit sufletul cu surprindere şi iubire.
Melinda a fost mereu fata mea cea dificilă, proiectul meu, însă n-o iubisem niciodată mai puţin pentru asta, iar ceea ce simţeam se vedea limpede în fotografia aceea alb-negru, care părea îndoită pe la mijloc şi cu două colţuri făcute
„urechi de măgar“. Avea şi de ce să arate aşa, deoarece Melinda care stătea lângă mine nu putea să aibă mai mult de patru ani. Prin urmare, instantaneul acela era vechi de cel puţin optsprezece ani. Ea purta jeanşi, cizme de cowboy, o cămaşă în stil western şi o pălărie de pai. Oare tocmai ne întorseserăm de la Pleasant Hills Farms, unde ea călărea uneori un ponei Shetland pe nume Sugar? Aşa mi se părea. În orice caz, stăteam pe trotuar în faţa primei noastre căsuţe, din Brooklyn Park, eu în jeanşi spălăciţi şi tricou alb cu mânecile scurte rulate în sus o dată şi cu părul pieptănat pe spate, ca un mexican. Aveam o cutie de bere Grain Belt într-o mână şi zâmbetul pe buze. Linnie se ţinea agăţată cu o mână de buzunarul jeanşilor mei şi pe faţa întoarsa în sus se citea o expresie de iubire - o iubire atât de mare - care îmi puse un nod în gât. Am zâmbit aşa cum zâmbeşti când eşti în prag de a izbucni în lacrimi. Sub poză
scria:
Dacă vrei să afli cine mai vine, poţi să mă suni pe mine la941-555-6166 sau pe Jerome Wireman la 941-555-8191,sau pe mama ta. O să oină şi ea, apropo, cu totcontingentul Minnesota, şi o să vă întâlniţi la hotel. Sper să
poţi veni - te iubesc oricum, mica mea călăreaţă de ponei...
Tata
Am închis scrisoarea care era şi pliant, şi invitaţie, şi am rămas cu privirea aţintită la ea câteva momente. Nu mă
simţeam întru totul în stare să vorbesc.
– Nu e decât o ciornă, desigur.
Wireman era precaut. Cu alte cuvinte, necaracteristic lui.
– Dacă nu-ţi place nicicum, o arunc la coş şi o iau de la capăt. Fără supăr fără regrete.
– Poza aia n-o ai de la Ilse, am spus.
– Nu, muchacho. Pam a găsit-o într-un vechi album foto.
Dintr-odată, totul deveni logic.
– De câte ori ai discutat cu ea, Jerome? El se crispa.
– Asta doare, dar poate că ai dreptate. Probabil că de vreo şase ori. Am început prin a-i spune că faci vâlvă pe aici şi că
implici în asta o mulţime de oameni.
– Ce dracu'! am strigat, iritat.
– Oameni care au investit multă speranţă şi încredere în tine, fără a mai pomeni de bani...
– Sunt absolut capabil să returnez toţi banii pe care cei de la Scoto poate că i-au pus la bătaie...
