Şedeam pe canapea în camera Florida. Inima îmi bătea puternic. Acesta era unul dintre acele apeluri telefonice -
toţi au dat câteva la viaţa lor - când speri să ţi se răspundă
din prima, ca să te speli odată pe mâini de treaba asta şi, în acelaşi timp, speri să nu ţi se răspundă, aşa încât să mai poţi amâna o vreme o discuţie anevoioasă şi probabil dureroasă.
Eu m-am ales cu varianta unu; Pam răspunse de la primul sunet al clopoţelului. Mai puteam spera doar ca discuţia
aceasta să decurgă mai bine decât precedenta. Mai bine decât precedentele, de fapt.
– Pam, sunt Edgar.
– Bună, Edgar, zise ea cu precauţie. Cum eşti?
– Sunt... bine. Bine. Am discutat cu prietenul meu, Wireman. Mi-a arătat invitaţia pe care aţi ticluit-o împreună.
Pe care aţi ticluit-o împreună. Asta suna neprietenos.
Conspiraţionist, chiar. Dar cum altfel puteam descrie lucrurile?
– Da?
Glasul ei era imposibil de interpretat. Am tras aer în piept şi mi-am făcut vânt. Dumnezeu urăşte laşii, zisese Wireman. Printre alte lucruri.
– Am sunat ca să-ţi mulţumesc. Am fost un cretin de nota zece. Intervenţia ta de data trecută a fost exact ceea ce-mi trebuia.
Tăcerea se prelungi destul cât să mă întreb dacă nu cumva închisese fără să aud eu la un moment anume. Apoi, ea spuse:
– Aici sunt, Eddie - mă culeg doar de pe jos. Nu-mi amintesc când ţi-ai cerut ultima dată scuze de la mine.
Oare îmi cerusem scuze? Păi... nu contează. Poate că aşa sunase.
– Atunci, îmi pare rău şi pentru asta, am spus.
– Şi eu îţi datorez scuze, zise ea, deci cred că acum suntem chit.
– Tu? Pentru ce trebuie să-ţi ceri tu scuze?
– M-a sunat Tom Riley. Acum două zile. Şi-a reluat tratamentul. Urmează, şi citez: „să ceară iar ajutorul cuiva“
- prin asta presupun că se referă la un psihiatru - şi m-a sunat să-mi mulţumească pentru că i-am salvat viaţa. Te-a sunat vreodată cineva ca să-ţi mulţumească pentru asta?
– Nu.
Deşi mă sunase cineva de curând ca să-mi mulţumească
pentru că i-am salvat vederea, deci cam ştiam despre ce vorbeşte ea.
– E o experienţă unică. „De n-ai fi fost tu, acum eram mort.“ Asta sunt exact cuvintele lui. Şi nu i-am putut spune că ţie trebuie să-ţi mulţumească, pentru că ar fi sunat a nebunie.
Am simţit ca şi când o curea care mă tot strângea de mijloc ar fi fost pe loc tăiată. Uneori, lucrurile se rezolvă în cea mai bună direcţie. Uneori chiar se întâmplă.
– Asta-i bine, Pam.
– Am discutat cu Ilse despre expoziţia ta.
– Da, eu...
– Ei, bine, cu Illy şi cu Lin, cu amândouă, dar când am vorbit cu Ilse, am întors discuţia spre Tom şi mi-am dat seama imediat că ea nu ştie nimic despre ce s-a întâmplat între noi doi. M-am înşelat şi în privinţa asta. Şi am scos la iveală o latură foarte neplăcută în tot acel timp.
Mi-am dat seama, cu groază, că plângea.
– Pam, ascultă.
– Mi-am arătat mai multe laturi neatrăgătoare multor oameni de când m-ai părăsit.
Nu eu te-am părăsit! aproape că am strigat. Şi a fost cât pe ce s-o fac. Am fost atât de aproape, că mi-au ieşit broboane de sudoare pe frunte. Nu eu te-am părăsit, ci tu ai cerut divorţul, laşă ce eşti!
Am spus însă:
– Pam, ajunge cu asta.
– Dar a fost atât de greu de crezut, chiar şi după ce ai sunat şi mi-ai spus celelalte lucruri. Ştii, despre noul meu televizor. Şi despre Puffball.
Am dat să întreb cine este Puffball, apoi mi-am amintit de pisică.
– Dar mi-e mai bine acum. Am reînceput să merg la biserică. Îţi vine să crezi? Şi la terapeut. Am cu ea o şedinţă
pe săptămână. Făcu o pauză, apoi se precipită: E bună.
