Zice că nu poţi închide uşa trecutului, poţi doar să îndrepţi greşelile şi să mergi mai departe. Am înţeles asta, dar nu ştiu cum să-ncep să îndrept greşelile faţă de tine, Eddie.
– Pam, nu-mi datorezi ni...
– Terapeuta mea spune că important e nu ce crezi tu, ci ceea ce cred eu.
– Înţeleg.
Vorbea ca vechea Pam, aşa că poate găsise terapeuta potrivită.
– Apoi m-a sunat prietenul tău Wireman şi mi-a spus că ai nevoie de ajutor... şi mi-a trimis pozele alea. Abia aştept să
văd tablourile pe viu. Adică, ştiam că ai un dram de talent, pentru că ai desenat cărticelele alea pentru Lin când era tare bolnavă, în anul ăla...
– Am făcut eu asta?
Mi-aminteam anul în care Melinda fusese bolnavă; suferise o infecţie după alta, culminând cu o repriză zdravănă de diaree, declanşată probabil de prea multe antibiotice, care o trimisese la spital pentru o săptămână. Pierduse cinci kilograme în primăvara aceea. De n-ar fi fost vacanţa de vară - şi inteligenţa ei de nota zece - ar fi trebuit să repete clasa a doua. Dar nu-mi aminteam să fi desenat vreo cărticică.
– Peştele Freddy? Crabul Caria? Donald, Cerbişorul Timid?
Donald, Cerbişorul Timid îmi suna oarecum cunoscut, adânc în sinea mea, dar...
– Nu, am spus.
– Angel era de părere că ar trebui să încerci să le publici, nu-ţi aduci aminte? Dar astea... Dumnezeule! Ştiai că eşti în stare să pictezi?
– Nu. Am început să cred că ar putea ieşi ceva pe când eram la casa de la lacul Phalen, dar a mers mai departe decât credeam.
M-am gândit la Wireman priveşte spre vest şi la Candy Brown cel fără gură şi nas şi mi-am spus că tocmai rostisem litota secolului.
– Eddie, vrei să-mi dai voie să fac celelalte invitaţii aşa cum am făcut-o pe cea de model? Le pot modifica după
caz, le pot face frumoase.
– Pa...
Era cât pe ce să-i spun Panda din nou.
– Pam, nu-ţi pot cere asta.
– Dar vreau eu.
– Mda? Atunci, bine.
– O să le scriu şi o să i le trimit prin e-mail domnului Wireman. Le poţi arunca o privire înainte să le tipărească. E
un om nepreţuit, domnul Wireman al tău.
– Da, am aprobat. Este. V-aţi ales pe sprânceană, voi doi.
– Aşa-i? Părea încântată. Avea nevoie. Numai că trebuie să
faci ceva pentru mine.
– Trebuie să le suni pe fete, pentru că îşi ies din minţi, mai ales Ilse. Bine?
– Bine. Şi, Pam?
– Ce-i, scumpule?
Sunt sigur că o spusese fără să gândească, fără să ştie cât de tare durea. Ei, asta e - probabil că asta a simţit şi ea când m-a auzit rostindu-i numele de alint taman din Florida, un nume de alint cu sonorităţi tot mai reci cu fiecare kilometru pe care-l făcea pe firul telefonic către nord.
– Mulţumesc, am spus.
– Cu cea mai mare plăcere.
Nu era decât unsprezece fără un sfert când ne-am luat rămas-bun şi am închis. Timpul nu s-a scurs niciodată mai repede în iarna aceea ca în serile pe care le petreceam în Micul Roz - stând la şevalet, mă minunam cum puteau culorile dinspre vest să se estompeze atât de repede - şi niciodată nu s-a scurs mai încet ca în dimineaţa aceea, când am dat telefoanele pe care le tot amânasem. Le-am înghiţit unul după celălalt, ca pe nişte medicamente.
M-am uitat la telefonul fără fir din poala mea.
– Du-te-n mă-ta, telefon, am spus şi am început să formez din nou.
V
– Galeria Scoto, aici Alice.
O voce veselă pe care ajunsesem s-o cunosc bine în ultimele zece zile.
– Bună, Alice, aici Edgar Freemantle.
