Am făcut turul galeriei cu ei, Tom şi Bozie şi restul şleahtei din Minnesota venind coadă după noi. Mulţi dintre cei prezenţi poate că veneau pentru prima dată la o galerie de artă, însă erau destul de politicoşi ca să ne lase puţin spaţiu de respirat.

Melinda se opri un minut întreg în faţa Apusului cu şofară, apoi se întoarse spre mine, aproape acuzator.

– Dacă ai fost dintotdeauna în stare de asta, tată, pentru Dumnezeu, de ce ţi-ai irosit treizeci de ani din viaţă ridicând clădiri?

– Melinda Jean! zise Pam, dar părea absentă. Se uita spre centrul încăperii, unde tablourile din seria Fata şi corabia atârnau suspendate.

– Păi, e adevărat, insistă Melinda. Nu-i aşa?

– Scumpa mea, n-am ştiut.

– Cum e posibil să ai ceva atât de însemnat în tine şi să nu ştii? mă chestiona ea.

Nu aveam răspuns pentru asta, dar Alice Aucoin îmi sări în ajutor.

– Edgar, Dario vrea să ştie dacă poţi merge în biroul lui Jimmy pentru câteva minute? Voi însoţi cu bucurie familia ta în camera principală şi te poţi se întoarce pe urmă acolo.

– Bine... ce vor de la mine?

– Nu te îngrijora, zâmbesc toţi, spuse ea şi zâmbi ea însăşi.

– Du-te, Edgar, mă îndemnă Pam. Iar spre Alice: Sunt obişnuită să fie chemat în altă parte. Când eram căsătoriţi, ăsta era modul nostru de viaţă?

– Tată, ce înseamnă cercul ăsta roşu de pe ramă? întrebă

Ilse.

– Că s-a vândut, draga mea, răspunse Alice.

Înainte să plec, am zăbovit doar cât să mă uita la Apus cu şofară şi... sigur că da, era un cerculeţ roşu pe colţul din dreapta sus al ramei. Ăsta era un lucru bun - era plăcut să

ştii că mulţimea celor prezenţi era alcătuită nu doar din curioşi atraşi de noutatea unui pictor ciung - dar tot simţeam un junghi, şi m-am întrebat dacă era normal să-l simt. Nu aveam de unde să ştiu. Nu cunoşteam alţi artişti pe care să-i întreb.

III

Dario şi Jimmy Yoshida erau în birou; la fel şi un om pe care nu-l văzusem niciodată. Dario mi-l prezentă drept Jacob Rosenblatt, contabilul care se îngrijea de registrele galeriei. Inima îmi stătu o clipă când ne-am strâns mâinile, răsucind-o pe a mea pentru asta, căci el mi-o oferise pe cea greşită, aşa cum fac atât de mulţi. A, dar asta e o lume a dreptacilor.

– Dario, avem cumva probleme? am întrebat.

Dario aşeză o frapieră argintie pe masa lui Jimmy. În ea, înclinată pe un strat de gheaţă sfărâmată, era o sticlă de Perrier-Jouet. Şampania pe care o serveau în galerie era de calitate, dar nu de calitatea acesteia. Dopul fusese scos de scurt timp; din gura verde a sticlei încă ieşeau aburi diafani.

– Asta ţi se pare că e o problemă? întrebă el. I-aş fi spus lui Alice să-i cheme înăuntru şi pe membrii familiei tale, dar biroul ăsta-i al naibii de mic. Doi oameni care ar trebui să

fie aici, acum, sunt Wireman şi Jack Cantori. Unde naiba sunt ei? Credeam c-or să vină împreună.

– Aşa credeam şi eu. Ai încercat acasă la Elizabeth Eastlake? La Heron's Roost?

– Desigur, răspunse Dario. Nu mi-a răspuns decât robotul telefonic.

– Nici măcar infirmiera lui Elizabeth? Annmarie? El clătină

din cap.

– Doar robotul telefonic.

Am început să am viziuni cu Sarasota Memorial.

– Nu-mi place cum sună ce spui.

– Poate că toţi trei sunt pe drum încoace la momentul acesta, propuse Rosenblatt.

– Mi se pare puţin probabil. Elizabeth e foarte plăpândă şi istovită de boală. Nici cadrul nu-l mai poate folosi.

– Sunt sigur că situaţia se va rezolva de la sine, zise Jimmy. Între timp, ar trebui să închinăm un pahar.

– Trebuie să închinăm un pahar, Edgar, sublinie Dario.

– Mersi, băieţi, sunteţi foarte amabili, şi m-aş bucura să

beau un pahar cu voi, dar mă aşteaptă familia afară şi vreau să fiu alături de ei cât se uită la celelalte tablouri ale mele, dacă nu vă deranjează.

Jimmy spuse:

– E de înţeles, dar...

Dario îl întrerupse, vorbind încet.

– Edgar, expoziţia e un succes de vânzare. M-am uitat la el.

– Îmi cer iertare?

– Nu credem că ai avut ocazia să te plimbi şi să vezi toate bulinele roşii, zise Jimmy. Zâmbea, rumen în obraji. Toate tablourile şi schiţele care erau de vânzare au fost vândute.

Jacob Rosenblatt, contabilul, rosti:

– Treizeci de tablouri şi paisprezece schiţe. E nemaiauzit.

– Dar... îmi simţeam buzele amorţite. L-am privit pe Dario cum se întoarce şi de data aceasta ia o tavă cu pahare de pe raftul din spatele mesei sale de lucru. Aveau acelaşi imprimeu floral ca sticla de Perrier-Jouet. Dar preţul pe care l-ai pus pe Fata şi corabia nr. 7 a fost de patruzeci de mii de dolari!

Din buzunarul sacoului său negru şi simplu, Rosenblatt extrase o fâşie de hârtie care trebuie să fi ieşit din maşina de calcul.

– Tablourile au strâns suma de patru sute optzeci şi şapte de mii de dolari, iar schiţele alte nouăsprezece. Totalul se ridică la puţin peste o jumătate de milion de dolari. E cea mai mare sumă pe care Scoto a încasat-o vreodată în timpul unei expoziţii cu operele unui singur artist. O realizare uimitoare. Felicitări.

– Toate? am întrebat pe o voce atât de firavă, că abia o auzeam şi eu. M-am uitat la Dario în timp ce el îmi punea un pahar de şampanie în mână.

El încuviinţă din cap.

– Dacă ai fi hotărât să vinzi Fata şi corabia nr. 8, cred că