– Ric! Mon papa... Ceva ce n-am înţeles, apoi: ...si tu portes un beret!
Se auzi un râs îndepărtat de bărbat. A, Edgar, mi-am spus.
Până şi peste ocean îi faci să pice jos de râs, pere fou ce eşti.
– Tati, chiar te simţi bine?
– Perfect. Cum stai cu laringita?
– M-am însănătoşit, mersi.
– Tocmai am terminat de vorbit la telefon cu mama ta. O
să primeşti o invitaţie oficială la o expoziţie pe care o ţin, dar ea spune că o să vii şi sunt extrem de încântat.
– Tu eşti încântat? Mama mi-a trimis câteva poze şi abia aştept. Când ai învăţat să. faci aşa ceva?
Asta părea să fie întrebarea orei.
– Aici am învăţat.
– Sunt uimitoare. Şi celelalte sunt la fel de bune?
– O să trebuiască să vii şi să vezi cu ochii tăi.
– Poate să vină şi Ric?
– Are paşaport?
– Da...
– Promite ză niu rhâdă de babacul tău?
– E foarte respectuos cu cei mai în vârstă.
– Atunci, în cazul în care mai sunt locuri în avion şi nu te deranjează dacă dormiţi doi într-o cameră - presupun că
asta nu reprezintă o problemă - sigur că poate să vină.
Ea strigă de fericire atât de tare, că-mi răni urechile, dar n-am îndepărtat receptorul. Trecuse mult timp de când nu mai spusesem sau făcusem ceva care să smulgă de la Linnie Freemantle un asemenea strigăt.
– Mulţumesc, tati... e minunat!
– O să-mi facă plăcere să-l cunosc pe Ric. Poate c-o să-i fur bereta. În definitiv, acum sunt artist.
– O să-i spun că ai zis asta. Vocea i se schimbă: Ai discutat cu Ilse?
– Nu, de ce?
– Când o să discuţi, nu-i spune că vine Ric, bine? Lasă-mă
pe mine să-i spun.
– Nu aveam de gând s-o fac.
– Pentru că ea şi Carson... mi-a spus că ţi-a povestit despre el...
– Mi-a povestit.
– Păi, sunt aproape sigură că e o problemă cu ei. Illy zise că „stă pe gânduri“. Ăsta e un citat exact. Ric nu e surprins.
Spune că nu trebuie niciodată să ai încredere într-o persoană care se roagă în public. Eu tot ce ştiu e că Ilse pare mult mai matură decât părea înainte sora mea cea mică.
Acelaşi lucru e valabil şi pentru tine, Lin, mi-am spus. Am văzut-o pentru o clipă cum arăta la şapte ani, când fusese atât de bolnavă, că eu şi Pam credeam că o să ne moară în braţe, deşi n-o spusesem niciodată cu voce tare. Pe atunci, Melinda era doar doi ochi mari şi negri, obraji palizi şi păr neted. Odată mi-amintesc că i-am spus Schelet ambulant şi că m-am urât pentru gândul acesta. Şi că m-am urât pentru că ştiam, adânc în străfundul sufletului meu, că dacă una dintre ele trebuia să se îmbolnăvească atât de tare, eram bucuros că ea fusese aceea. Am încercat întotdeauna să
cred că îmi iubesc ambele fiice cu aceeaşi greutate şi intensitate, dar nu era adevărat. Poate fi adevărat pentru unii părinţi - cred că era pentru Pam - dar n-a fost niciodată
pentru mine. Şi oare Melinda ştia asta?
Sigur că ştia.
– Ai grijă de tine? am întrebat-o.
– Da, tati. Aproape c-o vedeam cum dă ochii peste cap.
– Ţine-o tot aşa. Şi să ajungi aici cu bine.
– Tati? - O pauză. - Te iubesc. Am zâmbit.
