Mă apucă de mânecă şi mă trase la Nr. 7 şi Nr. 8. În ambele, Fetiţa Vâslaşă purta rochiţa verde cu bretele încrucişate pe spatele gol.

– A spus că probabil i-ai citit gândurile, pentru că a comandat o rochie asemănătoare cu aia de la Newport News chiar în primăvara asta.

Întoarse ochii la tablouri. Eu am păstrat tăcerea lângă ea şi am lăsat-o să privească.

– Nu-mi plac astea, Edgar. Nu sunt aidoma celorlalte şi nu-mi plac.

M-am gândit la Tim Riley spunând: Are o intuiţie puternică, dar la capitolul delicateţe nu stă prea bine.

Pam coborî vocea:

– Nu ştii nimic despre Ilse ce n-ar trebui să ştii, aşa-i? Aşa cum ai ştiut despre...

– Nu, am răspuns, dar seria Fata şi corabia mă tulbura acum mai mult ca oricând. În parte, asta se datora faptului că le vedeam pe toate atârnate în linie; ciudăţenia lor însumată era ca un pumn.

Vinde-le. Asta era opinia lui Elizabeth. Oricât de multe ar fi, trebuie să le vinzi.

Şi înţelegeam de ce credea asta. Nu-mi plăcea să-mi văd fiica, nici măcar sub înfăţişarea copilei care fusese, atât de aproape de carena aceea putredă. Şi într-un fel eram surprins că perplexitatea şi dezgustul erau reacţiile lui Pam.

Dar, desigur, tablourile nu apucaseră încă să-şi facă efectul asupra ei.

Şi nu se mai aflau pe Duma Key.

Tinerii veniră lângă noi, Ric şi Melinda cu braţele pe după

mijloc.

– Tati, eşti un geniu, zise Melinda. Asta crede şi Ric, nu-i aşa, Ric?

– Chiar aşa, spuse el. Am venit cu gândul să fiu... politicos.

În schimb, mă lupt cu cuvintele pentru a spune că sunt uluit.

– Eşti foarte amabil, am spus. Merci.

– Sunt tare mândră de tine, tati, zise Illy şi mă îmbrăţişa.

Pam îşi dădu ochii peste cap şi, în clipa aceea, i-aş fi putut trage cu bucurie o scatoalcă. În schimb, am cuprins-o pe Ilse cu braţul şi i-am sărutat creştetul capului. Când am făcut asta, vocea lui Mary Ire se ridică din partea din faţă a galeriei într-un strigăt tabagic plin de o uimire fără margini.

– Libby Eastlake! Fir-ar să fie, nu-mi vine să-mi cred ochilor!

Eu nu-mi credeam urechilor, dar când s-a iscat un ropot spontan de aplauze dinspre intrare, acolo unde adevăraţii pasionaţi de artă se strânseseră pentru a trăncăni şi a lua o gură de aer proaspăt, am înţeles de ce Jack şi Wireman întârziaseră.

V

– Ce-i? întrebă Pam. Ce-i?

Pe când mă apropiam de uşă, o aveam pe ea într-o parte şi pe Illy în cealaltă; Linnie şi Ric ţopăiau în urma noastră.

Aplauzele crescură în intensitate. Oamenii se întorceau spre intrare şi îşi lungeau gâturile ca să vadă.

– Cine este, Edgar?

– Cei mai buni prieteni ai mei de pe insulă. Apoi, către Ilse: Printre ei e şi doamna din josul drumului, ţi-aminteşti de ea? S-a dovedit că este Fiica Naşului în loc de Mireasa lui.

Numele ei e Elizabeth Eastlake şi e o dulcică.

Ochii lui Ilse străluceau de emoţie.

– Bătrânica aia cu tenişi albaştri uriaşi!

Oamenii prezenţi - dintre care mulţi încă aplaudau - ne făcură loc să trecem şi eu i-am văzut pe toţi trei în zona recepţiei, unde fuseseră aşezate două mese cu câte un bol

de punci pe fiecare. Ochii începură să mă înţepe şi un nod mi se puse în gât. Jack era îmbrăcat într-un costum gri-ardezie. Cu chica sa de surfer de obicei ridicată vâlvoi acum frumos pieptănată, semăna fie cu un director de sucursală la Bank of America, fie cu un elev de clasa a şaptea extraordinar de înalt, în Ziua Carierei. Wireman, împingând scaunul lui Elizabeth, purta jeanşi spălăciţi, fără

curea, şi o cămaşă de pânză albă cu guler rotund care-i scotea în evidenţă bronzul puternic al pielii. Avea părul pieptănat pe spate şi mi-am dat seama pentru prima dată

că era chipeş în felul în care fusese Harrison Ford când se apropia de cincizeci de ani.

Însă Elizabeth era cea care atrăgea atenţia, Elizabeth stârnea aplauzele, până şi din partea neofiţilor care habar nu aveau cine este. Purta un costum negru cu pantaloni din bumbac aspru, larg, dar elegant. Avea părul ridicat şi ţinut sus de o plasă cu ochiuri mici care scânteia ca diamantele în bătaia becurilor din galerie. La gât îi atârna un pandant de fildeş sculptat pe un lănţişor de aur, iar în picioare avea nu tenişii mari şi albaştri de Frankenstein, ci pantofi eleganţi de un purpuriu-închis. Între degetul mijlociu şi inelarul noduroasei sale mâini stângi avea o ţigară

neaprinsă într-un portţigaret poleit.

Se uita în stânga şi-n dreapta, surâzând. Când Mary ajunse la scaun, Wireman îl opri locului destul cât femeia mai tânără să sărute obrazul lui Elizabeth şi să-i şoptească la ureche. Elizabeth ascultă, aprobă din cap, apoi îi şopti şi ea ceva. Mary râse descătuşat, apoi o mângâie pe Elizabeth pe braţ.

Cineva trecu pe lângă mine. Era Jacob Rosenblatt, contabilul, cu ochii umezi şi cu nasul roşu. Dario şi Jimmy erau în spatele lui. Rosenblatt îngenunche lângă scaunul cu rotile, genunchii săi osoşi pocnind ca două pistoale de start, şi se smiorcăi:

– Domnişoară Eastlake! O, domnişoară Eastlake, nu v-am mai văzut de atât timp, iar acum... o, ce surpriză minunată!

– Şi tu, Jack, zise ea şi-i strânse capul chilug la piept.

Semăna cu un ou foarte mare, cum stătea acolo. Chipeş ca Bogart!

Mă văzu şi pe mine... şi-mi făcu şmecher cu ochiul. I-am răspuns la fel, dar nu mi-a fost uşor să-mi păstrez o expresie fericită pe faţă. Elizabeth arăta vlăguită, înfricoşător de obosită, în pofida zâmbetului pe care-l afişa.

Am înălţat ochii spre ai lui Wireman şi el ridică aproape imperceptibil din umeri. Ea a insistat, spunea gestul lui.

Mi-am mutat privirea la Jack şi am primit cam acelaşi răspuns.

Rosenblatt, între timp, se scotocea prin buzunare. În cele din urmă, găsi o cutie de chibrituri atât de boţită că părea să fi intrat în Statele Unite fără paşaport, prin insula Ellis. O

deschise şi scoase un beţişor.

– Credeam că fumatul este interzis acum în toate clădirile publice, zise Elizabeth.

Rosenblatt fierbea. Obrajii i se înroşiră. Aproape mă

aşteptam să-i explodeze capul. Într-un târziu, exclamă: