– N-a fost un accident şi nici greşeală n-a fost. Douăzeci şi patru de ani frumoşi, două fiice splendide şi încă ţinem legătura. N-a fost o greşeală, Illy.
– N-ai schimba lucrurile? Oamenii mă tot întrebau asta.
– Nu.
– Dacă te-ai putea duce înapoi... n-ai schimba?
Am făcut o pauză, dar nu lungă. Uneori nu ai timp să
hotărăşti care e cel mai bun răspuns. Uneori nu poţi da decât răspunsul adevărat.
– Nu, scumpa mea.
– Bine. Dar mi-e dor de tine, tată.
– Şi mie mi-e dor de tine.
– Uneori mi-e dor şi de vremurile vechi. Când lucrurile nu erau atât de complicate.
Se opri. Aş fi putut spune eu ceva - voiam s-o fac - dar am păstrat tăcerea. Uneori, tăcerea e mai bună.
– Tată, oamenii merită vreodată o a doua şansă?
M-am gândit la propria mea a doua şansă. La cum supravieţuisem unui accident care ar fi trebuit să mă ucidă.
Şi, din câte se pare, nu mă limitam doar la a rezista pe lume. Am simţit un imbold de recunoştinţă.
– Tot timpul.
– Mersi, tati. Abia aştept să te văd.
– La fel. O să primeşti în curând o invitaţie oficială.
– Bine. Chiar trebuie să plec. Te iubesc.
– Şi eu te iubesc.
După ce ea închise, am rămas un moment cu receptorul la ureche, ascultând în gol.
– Croieşte-ţi ziua şi lasă-te croit de ea, am spus.
Apoi s-a auzit tonul de conexiune liberă şi am hotărât că, totuşi, mai am de dat un telefon.
VIII
Când Alice Aucoin veni de data asta la telefon, vocea ei era mult mai plină de viaţă şi mai puţin precaută. Mi-am spus că asta e o schimbare plăcută.
– Alice, n-am discutat până acum despre un titlu al expoziţiei, am spus.
– Am presupus că vrei să-i spunem „Trandafirii cresc din scoici“, avansa ea. Asta sună bine. Foarte evocator.
– Aşa e, am spus, uitându-mă la camera Florida şi mai departe, la golf. Apa era o întindere de un albastru-alburiu scânteietor; trebuia să mijesc ochii la tot acel luciu. Dar nu-i tocmai potrivit.
– Ai un titlu care-ţi place mai mult, să-nţeleg?
– Da, aşa cred. Vreau să-i spun „Priveliştea de pe Duma“.
Ce părere ai? Răspunse fără preget.
– Mi se pare fantastic. Aşa mi se părea şi mie.
IX
Transpirasem prin tricoul meu cu PIERDE-ŢI-O ÎN INSULELE
VIRGINE în pofida eficientei instalaţii cu aer condiţionat din Marele Roz şi eram mai epuizat decât după o plimbare până
la El Palacio dus-întors. Îmi simţeam urechea încinsă şi-mi pulsa de la receptor. Eram neliniştit pentru Ilse - aşa cum pe părinţi îi neliniştesc mereu problemele copiilor lor, presupun, odată ce aceştia sunt prea mari ca să mai sune
acasă atunci când se întunecă şi se dă ora stingerii - dar mă
simţeam şi mulţumit de munca depusă, aşa cum obişnuiam să mă simt după o zi grea pe un şantier dificil.
Nu-mi era foarte foame, dar m-am convins să întind câteva linguri de salată de ton pe o frunză de lăptucă, pe care am mâncat-o urmată de un pahar cu lapte. Lapte integral - dăunător pentru inimă, benefic pentru oase.
Presupun că astea se anulează reciproc, ar fi spus Pam. Am deschis televizorul din bucătărie şi am aflat că soţia lui Candy Brown dădea în judecată municipalitatea din Sarasota pentru moartea soţului său, pe motiv de neglijenţă. Mult noroc cu asta, dulceaţă, mi-am spus.
Meteorologul de serviciu spuse că sezonul uraganelor ar putea începe mai repede ca oricând. Iar echipa Devil Ray primise bătaie la fundul gol din partea celor de la Red Sox într-un meci amical - bun venit în adevărata lume a baseballului, băieţi.
