– Wireman, ai un Kleenex?

El avea o batistuţă, pe care o despături şi i-o dădu.

– Vino aici, Edgar, zise ea. Vino unde te pot vedea.

Am reuşit să ies printre scaunul cu rotile şi masa-bar, pe care barmanul o ţinu bine ca să nu se răstoarne.

– Poţi să te laşi în genunchi, ca să fim faţă-n faţă?

Puteam. Marile mele Plimbări pe Plajă începeau să aducă

profit. Ea strângea portţigaretul - deopotrivă comic şi cumva magnific - într-o mână şi batistuţă lui Wireman în cealaltă. Avea ochii umezi.

– Mi-ai citit poezii pentru că Wireman n-o putea face. Îţi aduci aminte?

– Da, doamnă.

Sigur că-mi aminteam. Fuseseră nişte interludii emoţionante.

– Dacă ar fi să-ţi spun „Vorbeşte, memorie“, tu te-ai gândi la omul - nu-mi amintesc numele lui - care a scris Lolita, aşa-i?

Habar nu aveam despre cine vorbea, dar am încuviinţat din cap.

– Dar există şi o poezie. Nu-mi aduc aminte cine a scris-o, dar începe aşa:

„Vorbeşte, memorie, ca să nu uit gustul trandafirilor şi nici sunetul cenuşii suflate de vânt; Ca să mai pot simţi o dată

gustul cupei vezi a mării.“ Te mişcă? Da, văd că te mişcă.

Mâna în care avea portţigaretul se deschise. Apoi se întinse şi-mi mângâie părul. Îmi trecu prin gând ideea (şi de atunci mi-a mai trecut de câteva ori) că toată strădania mea de a trăi şi de a-mi recăpăta fiinţa lăuntrică a fost răscumpărată de simpla atingere a mâinii acelei bătrâne.

Netezimea roasă a palmei. Puterea îndoită a degetelor.

– Arta înseamnă memorie, Edgar. Nu există mod mai simplu de a o spune.

Cu cât e mai limpede memoria, cu atât e mai de calitate arta. Cu atât e mai pură. Tablourile astea... îmi frâng sufletul şi apoi îl reîntregesc. Cât de tare mă bucur să ştiu că au fost făcute la Salmon Point. Orice ar fi.

Ridică mâna cu care mă mângâiase pe cap. - Spune-mi cum l-ai intitulat pe acela. - Apus cu soforă. - Iar alea sunt...

ce? Apus cu scoică, numerele 1 până la 4? Am zâmbit. - Păi, astea erau de fapt şaisprezece toate, începând cu schiţele în creioane colorate. Unele dintre acestea sunt în faţă. Cele mai bune uleiuri pe pânză le-am ales pentru aici, în interior.

Sunt ireale, ştiu, dar... - Nu sunt ireale, sunt clasice. Orice neghiob vede asta. Conţin toate elementele: pământ...

aer... apă... foc.

Am văzut buzele lui Wireman: N-o slei de puteri!

– Ce-ar fi să ţi le prezint rapid şi pe celelalte, după care să-ţi aduc ceva rece de băut? i-am propus şi acum Wireman încuviinţa şi-mi arăta semnul cu degetul mare şi arătătorul formând un cerc. E cald aici, chiar şi cu aerul condiţionat în funcţiune.

– Bine, acceptă ea. Sunt puţin obosită. Dar, Edgar?

– Da?

– Lasă tablourile cu corabia la urmă. După ele o să am nevoie de o băutură! Poate în birou. Doar una, dar ceva mai tare decât co'-cola.

– S-a făcut, am zis şi mi-am croit drum în spatele scaunului ei.

– Zece minute, îmi şopti Wireman la ureche. Nu mai mult.

Vreau s-o duc de aici înainte să apară Gene Hadlock, dacă e posibil. Dacă o vede, o să-l apuce pandaliile. Şi ştii ce înseamnă asta.

– Zece, am repetat şi am împins-o pe Elizabeth în camera cu bufetul suedez, ca să privească tablourile de acolo.

Mulţimea continua să ne urmeze. Mary Ire începuse să ia notiţe. Ilse îşi strecură o mână în scobitura cotului meu şi-mi zâmbi. I-am zâmbit înapoi, dar aveam din nou senzaţia aceea că trăiesc un vis. Genul acela de vis care se poate preschimba în orice clipă într-un coşmar.

Elizabeth exclamă la Văd luna şi la seria Duma Road, dar felul în care întinse mâinile spre Trandafirii cresc din scoici, ca pentru a-l îmbrăţişa, îmi făcu pielea ca de găină. Coborî la loc braţele şi se uită peste umăr la mine.

– Asta e chintesenţa, zise ea. Chintesenţa Dumei. Motivul pentru care cei care au trăit acolo o vreme nu mai pot pleca niciodată cu adevărat. Chiar dacă trupurile lor părăsesc locul, inimile lor rămân.

Se uită iar la tablou şi aprobă din cap.

– Trandafirii cresc din scoici. Corect aşa.

– Mulţumesc, Elizabeth.

– Nu, Edgar - eu îţi mulţumesc.

Am aruncat o privire înapoi spre Wireman şi l-am văzut discutând cu celălalt avocat din cealaltă viaţă a mea.

Păreau să se înţeleagă de minune. Speram doar ca Wireman să nu se scape şi să-i spună Bozie. După aceea m-am întors la Elizabeth. Ea se uita încă la Trandafirii cresc din scoici şi se ştergea la ochi.

– Îmi place mult ăsta, zise ea, dar ar trebui să trecem la următoarele.

După ce văzu celelalte tablouri şi schiţe din camera cu bufetul suedez, spuse ca pentru sine:

– Sigur că ştiam că va veni cineva. Dar n-aş fi ghicit niciodată că va fi cineva care să producă lucrări de o asemenea forţă şi tandreţe.

Jack mă lovi uşor pe umăr, apoi se aplecă pentru a-mi murmura la ureche.

– Doctorul Hadlock a intrat în clădire. Wireman vrea să

grăbeşti prezentarea, dacă poţi.

Galeria principală - acolo unde erau expuse tablourile Fata şi corabia - se afla în drum spre birou, şi Elizabeth putea pleca pe uşa de serviciu din spate după ce-şi va fi băut licoarea răcoritoare; la drept vorbind, pe acolo avea să fie şi mai convenabil pentru scaunul ei cu rotile. Hadlock o putea însoţi, dacă dorea. Însă mă temeam s-o duc pe lângă seria Corabia, iar îngrijorarea mea nu se mai datora opiniei sale critice.

– Haide, spuse ea şi lovi cu inelul ei cu ametist în braţul scaunului cu rotile. Hai să le vedem. Nu trage de timp.

– Prea bine, am făcut, şi am pornit s-o împing spre galeria principală.