Retrăgându-şi palma, lovi paharul pe care Ilse dădea să i-l întindă şi acesta zbură prin aer, lovind un perete gol şi făcându-se ţăndări. Cineva strigă şi o femeie, incredibil, râse.

– Vezi căluţul de lemn, Edgar? Întinse mâna. Tremura puternic. Unghiile ei fuseseră vopsite într-un roz-coral, probabil de către Annmarie. Acela era al surorilor mele, Tessie şi Laura. Îl iubeau tare mult. Trăgeau blestemăţia aia peste tot după ele. Era în faţa lui Rampopo - casa de jucărie de pe peluza laterală - după ce s-au înecat ele. Tata n-a suportat să-l vadă în faţa ochilor.

A cerut să fie aruncat în apă la slujba de comemorare.

Împreună cu ghirlanda, desigur. Cea din jurul gâtului căluţului.

Tăcere, cu excepţia gâgâitului sfâşietor al respiraţiei ei.

Mary Ire se uita cu ochi mari, nemailuând obsesiv notiţe, cu carneţelul uitat într-o mână coborâtă pe lângă corp.

Cealaltă mână şi-o dusese la gură. Apoi, Wireman indică o uşă mascată într-un mod inteligent tot cu pânză maronie de sac. Hadlock aprobă din cap. Şi, cât ai clipi, Jack se înfiinţa acolo şi tot el prelua conducerea.

– Vă scot într-o clipită, don'şoară Eastlake, zise el. Fără

grijă.

Apucă mânerele scaunului ei cu rotile.

– Uită-te în urma corăbiei! strigă Elizabeth la mine în timp ce era scoasă din atenţia publicului pentru ultima dată.

Pentru numele lui Cristos, nu vezi ce ai pictat?

M-am uitat. La fel şi familia mea.

– Nu e nimic acolo, zise Melinda, uitându-se neîncrezătoare spre uşa biroului, care tocmai se închidea după Jack şi Elizabeth. E scrântită la cap sau ce?

Illy stătea pe vârfuri, lungindu-şi gâtul pentru a vedea mai bine.

– Tati, spuse ea cu fereală. Alea sunt feţe? Feţe în apă?

– Nu, am spus, surprins de siguranţa propriei mele voci.

Nu vezi decât ideea pe care ţi-a vârât-o ea în cap. Mă

scuzaţi un minut?

– Sigur, spuse Pam.

– Te pot ajuta cu ceva, Edgar? întrebă Kamen pe vocea lui răsunătoare de bas.

Am zâmbit şi m-a surprins şi naturaleţea acestui gest.

Şocul are ţelurile lui, se pare.

– Mersi, dar nu. E cu ea doctorul ei.

M-am grăbit spre uşa biroului, opunându-mă pornirii de mă uita înapoi.

Melinda nu le văzuse, însă Ilse, da. Bănuiam că nu mulţi oameni le vor vedea, nici chiar dacă le-ar fi fost arătate cu degetul... şi chiar atunci, majoritatea le-ar fi considerat fie o coincidenţă, fie un mic moft artistic.

Feţele alea.

Feţele alea de înecaţi strigând în urma corăbiei, în apusul din apă.

Tessie şi Laura erau acolo, cel mai probabil, dar erau şi alţii, chiar sub ele, unde roşul se transforma în verde şi verdele în negru.

Una putea fi o fetiţă cu păr morcoviu într-un costum de baie demodat, dintr-o singură piesă: Adriana, sora mai mare a lui Elizabeth.

VII

Wireman îi întindea să soarbă ceva ce aducea a Perrier în vreme ce Rosenblatt se dădea de ceasul morţii lângă ea, literalmente frângându-şi mâinile. Biroul părea înţesat de oameni. Era mai cald decât în galerie, şi se încălzea în continuare.

– Vreau să ieşiţi toţi! zise Hadlock. Toţi, mai puţin Wireman! Acum!

Chiar acum!

Elizabeth împinse paharul deoparte cu dosul mâinii.

– Edgar, zise ea cu vocea răguşită. Edgar rămâne.

– Nu, Edgar pleacă, insistă Hadlock. V-aţi agitat des...

Mâna lui era în faţa ei. Ea o prinse şi o strânse. Cu o oarecare forţă, din câte se pare, pentru că ochii lui Hadlock se căscară.

– Rămâne.

Nu fu decât o şoaptă, însă una puternică.

Oamenii începură să plece. L-am auzit pe Dario spunându-le celor strânşi în faţa uşii că totul era în ordine, că domnişoara Eastlake se simţea puţin slăbită, dar că

doctorul ei este alături şi că-şi revine. Jack tocmai ieşea pe uşă, când Elizabeth strigă:

– Tinere!

El se întoarse.

– Nu uita, îi spuse ea.

El îi adresă un rânjet scurt şi o salută soldăţeşte.

– Nu, doamnă, n-o să uit.

– Trebuia să am încredere în tine de la început, zise ea şi Jack ieşi pe uşă. Apoi, pe o voce mai joasă, de parcă ar fi lăsat-o forţele: E un băiat bun.

– Cu ce să aveţi încredere în el? o chestiona Wireman.

– Să caute în pod după un coşuleţ de picnic, spuse ea. În tabloul de pe palier, Nan Melda îl ţine în mână.