Ridică din umerii ei osoşi.

– Suntem amici, am spus.

– Bine. Cât despre Elizabeth... nu-i la fel de bine. Aşa-i?

Am clătinat din cap, neavând încredere în mine să

vorbesc. Străzile erau aproape pustii, cum îmi zisese ea.

Trotuarele erau goale.

– Ea şi Jack Rosenblatt au avut o scurtă relaţie. A fost destul de serios.

– Ce s-a întâmplat?

Mary săltă din umeri.

– Nu-s sigură. Dacă m-ai forţa să-mi dau cu presupusul, aş

spune că, în cele din urmă, ea a descoperit că e prea obişnuită să fie propria sa metresă decât a altcuiva. În afară

de o chestie cu răspundere limitată, vreau să spun. Dar Jack nu s-a lecuit niciodată de ea.

Mi l-am amintit pe el spunând Dă-le dracu' de reguli, domnişoară Eastlake! şi m-am întrebat oare cum i se adresase în pat. În mod sigur nu „domnişoară Eastlake“.

Era o meditaţie tristă şi inutilă.

– Poate e mai bine aşa, spuse Mary. Se făcea de râs. Dacă

ai fi cunoscut-o în momentul ei de glorie, Edgar, ai şti că nu e genul de femeie care să vrea să iasă din scenă în halul ăsta.

– Mi-aş dori s-o fi cunoscut în momentul ei de glorie.

– Te pot ajuta în vreun fel cu familia ta?

– Nu, am spus. Iau cina cu Dario şi Jimmy şi cu tot statul Minnesota. Voi merge şi eu mai târziu, dacă reuşesc - poate la desert - şi am rezervare la Ritz, unde stau şi ei, cu toţii.

La o adică, o să-i văd dimineaţă.

– Asta e drăguţ. Ei par drăguţi. Şi înţelegători.

Pam părea, la drept vorbind, mai înţelegătoare acum decât înainte de divorţ. Sigur, acum eu eram aici şi pictam, nu acolo, acasă, ţipând la ea. Sau încercând s-o junghii cu un muţit de plastic.

– O să-ţi laud la superlativ expoziţia, Edgar. Mă îndoiesc că

asta înseamnă mare lucru pentru tine-n seara asta, dar poate c-o să însemne mai târziu. Tablourile sunt de-a dreptul extraordinare.

– Mulţumesc.

Înaintea noastră, luminile spitalului pâlpâiau în întuneric.

Chiar alături era o cofetărie Waffle House. Probabil că

afacerea le înflorea cu ajutorul pacienţilor de la secţia de cardiologie.

– Îi transmiţi lui Libby toată dragostea mea, dacă e într-o stare care să-i permită să aprecieze astfel de lucruri?

– Sigur.

– Şi am ceva pentru tine. E în torpedou. Un plic mare.

Aveam de gând să-l folosesc pentru a te momi la un al doilea interviu, dar ducă-se.

Am întâmpinat nişte probleme cu torpedoul bătrânei mari, dar în cele din urmă uşiţa se deschise, căzând ca gura unui cadavru. Înăuntru nu era doar un plic mare - un geolog ar fi putut preleva mostre de ţesut datând şi din 1965 - însă

plicul era în faţă, şi avea numele meu scris pe el.

Pe când oprea în faţa spitalului într-un loc marcat cu STAŢIONARE DE 5 MINUTE, Mary spuse:

– Pregăteşte-te să fii uimit. Eu am fost. L-a găsit o veche prietenă de-a mea, redactor - e mai în vârstă decât Libby, dar încă ageră la minte.

Am deschis clapele şi am scos două foi xerocopiate conţinând un străvechi articol de ziar.

– Acela, spuse Mary, e din Port Charlotte Weekly Echo.

Iunie 1925. Trebuie că este articolul pe care l-a văzut prietena mea Aggie, iar motivul pentru care eu nu l-am găsit este acela că n-am căutat niciodată atât de departe înspre sud, până la Port Charlotte. De asemenea, Weekly Echo a renunţat la fantomă în 1931.

Felinarul stradal sub care parcase nu era destul de puternic pentru scrisul acela mic, dar puteam să citesc titlul şi să văd fotografia. M-am uitat vreme îndelungată.

– Îţi spune ceva, aşa-i? întrebă ea.

– Da. Dar nu ştiu sigur ce.

– Dacă o să afli, îmi spui şi mie?

– Sigur, am acceptat. Poate chiar o să mă crezi. Dar Mary... asta e o poveste pe care n-o s-o public niciodată.

Mersi de drum. Şi mersi că ai venit la expoziţia mea.

– Cu plăcere pentru amândouă. Ţine minte să-i transmiţi lui Libby toată dragostea mea.

– O să-i transmit.

Dar nu i-am mai transmis. O văzusem pe Elizabeth Eastlake pentru ultima oară.

IX

Infirmiera de serviciu la terapie intensivă îmi spuse că