– O, găsim noi câteva lucruri, zise ea şi afurisit să fiu dacă
nu-mi trase cu ochiul din spatele ochelarilor ochi-de-pisică, în stilul anilor cincizeci, în timp ce dădea paharul de şampanie înapoi unuia dintre chelnerii care-şi făceau rondul prin mulţime. Poimâine. A bientot, monsieur.
– Absolut, am zis, reţinându-mă de la a-i spune că dacă
vrea să vorbească în franceză, trebuie să aştepte până
ce-mi voi pune pe cap bereta de Manet. Se îndepărtă ca o boare, sărutându-l pe Dario pe un obraz înainte să iasă în înmiresmata noapte de martie.
Jack veni la mine, înşfăcând două pahare de şampanie pe drum. Juanita, menajera mea, arătând îngrijită şi şic într-un mic taior roz, era cu el. Ea luă crevetă pe frigăruie, dar refuză şampania. El îmi întinse mie paharul, aşteptând până
ce am înghiţit şi ultima bucată de hors d'oeuvre şi până ce l-am luat. Apoi ciocni paharul său de al meu.
– Felicitări, şefu', i-ai făcut praf.
– Mersi, Jack. Un critic pe care chiar îl înţeleg.
Am înghiţit şampania (o înghiţitură încăpea în paharele acelea) şi m-am întors spre Juanita.
– Arăţi extraordinar.
– Gracias, domnule Edgar, zise ea şi se uită în jur.
Tablourile astea sunt frumuşele, dar ale dumneavoastră
sunt mult mai bune.
– Mulţumesc.
Jack îi dădu Juanitei altă crevetă.
– Ne scuzi câteva secunde?
– Desigur.
Jack mă trase lângă o senzaţională sculptură Gerstein.
– Domnul Kamen l-a întrebat pe Wireman dacă nu pot rămâne în urmă puţin după ce se duc toţi.
– Chiar aşa? Am simţit un fior de îngrijorare. De ce?
– Păi, i-a luat aproape toată ziua să ajungă aici şi a zis că
el şi budele din avion nu se înţeleg prea bine. Jack rânji. I-a spus lui Wireman c-a ţinut ceva în el toată ziulica şi c-ar cam vrea să scape de povară în linişte şi pace.
Am izbucnit în râs. Dar eram şi mişcat. Nu putea fi uşor pentru un om de dimensiunea lui Kamen să călătorească în comun... iar acum, că mă gândeam cu adevărat la această
chestiune, mi se părea de-a dreptul imposibil pentru el să
folosească o toaletă din aceea strâmtă din avion. Să stea în picioare şi să facă treaba mică? Poate. Dar nu şi să stea jos.
Pur şi simplu n-ar fi încăput.
– În orice caz, Wireman a fost de părere că domnul Kamen merită un moment de respiro. A spus că veţi înţelege.
– Da, înţeleg, am replicat şi i-am făcut semn Juanitei să se apropie. Arăta prea stingheră stând acolo singură în, probabil, cele mai bune haine ale ei, în timp ce vulturii culturali forfoteau în jurul său. Am strâns-o în braţe şi ea mi-a zâmbit în sus. Şi tocmai când în sfârşit am reuşit s-o conving să ia un pahar de şampanie (felul în care am folosit cuvântul pequeno pentru „mic“ o făcu să chicotească, drept pentru care am presupus că nu e chiar cel mai potrivit), Wireman şi Kamen - cel din urmă ţinând în continuare cutia de cadou în mână - intrară. Kamen se lumină la faţă
văzându-mă, iar asta mă bucură mai mult decât o serie de aplauze susţinute, fie chiar şi cu publicul stând în picioare.
Am luat un pahar de şampanie de pe o tavă, am străbătut mulţimea şi i l-am înmânat. Apoi mi-am strecurat braţul cât mai mult pe după mijlocul său şi l-am îmbrăţişat. El m-a strâns la rândul lui în braţe suficient de tare cât să-mi pună
pe jar coastele încă fragile.
– Edgar, arăţi splendid. Mă bucur atât de tare! Dumnezeu e bun, prietene. Dumnezeu e bun.
– La fel şi tu, am rostit. Cum de ai venit în Sarasota?
Wireman te-a chemat? M-am întors spre al meu compadre, cel cu umbrela dungată. Tu ai fost, aşa-i? Ai sunat şi l-ai întrebat pe Kamen dacă nu vrea să fie Oaspetele Misterios la prelegerea mea.
Wireman clătină din cap.
– Eu am sunat-o pe Pam. Eram cuprins de panică, muchacho, pentru că vedeam limpede că evenimentul ăsta te bagă în sperieţi. Ea a spus că, după accident, ai plecat urechea la doctorul Kamen atunci când nu mai plecai urechea la nimeni. Aşa că l-am sunat. N-am crezut nici-o clipă că va veni, anunţat fiind atât de târziu, dar... iată-l aici.
– Nu doar că sunt aici, dar ţi-am adus un cadou de la fiicele tale, zise el şi-mi dădu cutia. Deşi va trebui să te mulţumeşti cu ce aveam pe acasă, pentru că n-am avut timp de cumpărături. Mă tem că vei fi dezamăgit.
Am ştiut imediat care era cadoul, şi mi s-a uscat gura. Cu toate acestea, am strâns cutia sub ciotul braţului, am tras de panglică şi am rupt hârtia. Nici n-am observat când Juanita a luat-o de la mine. Înăuntru se afla o cutie de carton îngustă care mi se părea că arată ca un sicriu de copil. Desigur. Cum altfel să arate? Pe capac erau imprimate cuvintele FABRICAT ÎN REPUBLICA DOMINICANĂ.
– Grozav, doctore, zise Wireman.
