ar fi fost sărmană şi neagră, ar fi numit-o MONSTRULET

NEGRU şi-ar fi trimis-o la circ, undeva? Eu aşa cred.

– Dacă ar fi fost sărmană şi neagră, nici n-ar fi ajuns în ziar. Sau, mai bine, nici n-ar fi căzut din şaretă.

– Asta s-a întâm...

M-am oprit, cu privirea reţinută din nou de fotografia aceea neclară. Acum mă uitam la sora mai mare. La Adriana.

– Ce? întrebă Wireman şi, după ton, parcă ar fi spus Ce mai e acuma?

– Costumul ei de baie. Ţi se pare cunoscut?

– Nu văd mare lucru, doar partea de sus. Elizabeth acoperă restul cu desenul.

– Dar partea pe care o vezi? Se uită vreme îndelungată.

– Mi-aş dori să am o lupă.

– Asta te-ar încurca.

– Bine, muchacho, mi se pare vag cunoscut... dar poate că

asta-i doar o impresie pe care mi-ai băgat-o tu în cap.

– În toate tablourile Fata şi corabia, doar de o singură Fată

din Barcă n-am fost niciodată sigur: cea din Nr. 6. Cea cu păr portocaliu, cea în costum de baie albastru dintr-o piesă, cu dungă galbenă în jurul gâtului.

Am lovit cu degetul în imaginea neclară a Adrianei din fotografia pe care Mary Ire mi-o dăduse.

– Asta e fata. Ăsta e costumul de baie. Sunt convins de asta. La fel era şi Elizabeth.

– Şi ce vrei să spui? întrebă Wireman.

Scruta imaginea, frecându-se în acelaşi timp la tâmple. L-am întrebat dacă-l deranjează ochii.

– Nu. Doar că asta-i atât... atât de al naibii de...

Ridică ochii spre mine, ochi larg căscaţi, continuând să-şi maseze tâmplele.

– Fetiţa a căzut dintr-o şaretă afurisită şi s-a lovit cu capul de o stâncă, sau aşa spune aici. S-a trezit în cabinetul doctorului tocmai când se pregăteau s-o ducă la spitalul din St Peter. Au urmat crize. Spune: „Crizele continuă pentru fetiţa Elizabeth, deşi sunt moderate şi nu par să-i provoace dureri de durată.“ Şi a început să facă desene!

Am spus:

– Accidentul trebuie să fi avut loc imediat după ce a fost făcut marele portret de grup, pentru că arată exact la fel, iar copiii se schimbă repede la vârsta asta.

Wireman nu păru să mă audă.

– Suntem toţi în aceeaşi barcă, zise el. Am dat să-l întreb la ce se referă, apoi am înţeles că nu e nevoie.

– Si, senor, am spus.

– A căzut în cap. Eu m-am împuşcat în cap. Tu ai avut capul zdrobit de un excavator.

– O macara.

El flutură din mână, ca pentru a spune că n-are nici-o importanţă. Apoi, cu aceeaşi mână, mă apucă de singura încheietură pe care o mai aveam. Degetele lui erau reci.

– Am nişte întrebări, muchacho. Cum de ea s-a oprit din desenat? Şi cum de eu nici nu m-am apucat?

– Nu ştiu sigur de ce s-a oprit. Poate că a uitat - a blocat talentul - sau poate că a minţit şi a negat intenţionat. Cât despre tine, talentul tău e empatia. Şi pe Duma Key, empatia a evoluat în telepatie.

– Asta-i o mare baza...

Lăsă replica neîncheiată.

Am aşteptat.

– Ba nu, zise el. Ba nu. Nu e aşa. Dar e o nebunie absolută.

Mai vrei să ştii ceva, amigo?

– Sigur.

Îndreptă degetul mare spre încordatul grup de familie din cealaltă parte a încăperii. Aceştia îşi reluaseră discuţia. Tata scutura acum din deget spre mamă. Sau poate spre soră.

– Acum vreo două luni, ţi-aş fi putut spune ce au ei de împărţit. Acum, nu pot decât să-mi dau cu presupusul.

– Şi probabil că ai nimeri-o în ambele cazuri, am zis.

Oricum, ai schimba una cu cealaltă? Vederea în locul episoadelor de telepatie?

– Doamne, nu! zise el, apoi se uită împrejur cu un zâmbet ironic, disperat, cu capul înclinat pe o parte. Nu-mi vine să

cred că purtăm discuţia asta, să ştii. Mă tot gândesc că mă

voi trezi şi voi fi chemat la ordine: „Prezintă arma, soldat Wireman.“

L-am privit în ochi.

– Asta n-o să se întâmple.

X

După Weekly Echo, fetiţa Elizabeth (cum i se spune aproape în întregul articol) îşi începu încercările artistice

chiar în prima zi a convalescenţei la domiciliu. Evolua cu repeziciune, „dobândind îndemânare şi pricepere cu fiecare oră care trecea, i se părea tatălui ei uluit“. Începu cu creioane colorate („Îţi sună cunoscut?“ întrebă Wireman), după care trecu la o cutie de acuarele pe care John Eastlake cel năuc o aduse din Venice.