– Da.
– Îmi pare tare rău să aud asta. De la ea am aflat detaliile mai picante ale poveştii lui Dave Davis, să ştii. În zilele mai bune. Ne întâlneam des. Şi le-am luat interviu aproape tuturor artiştilor care au stat la Salmon Point. Doar că tu îi spui altfel, aşa-i?
– Marele Roz. Ea surâse.
– Ştiam că e un nume simpatic.
– Câţi artişti au stat acolo?
– Mulţi. Veneau să ţină prelegeri în Sarasota sau Venice, şi poate să picteze un timp - deşi cei care au stat la Salmon Point nu prea produceau mare lucru. Pentru majoritatea oaspeţilor lui Elizabeth, perioada petrecută pe Duma Key reprezenta puţin mai mult decât o vacanţă gratuită.
– Dădea casa fără bani?
– O, da, zise ea, zâmbind cam ironic. Consiliul Artistic Sarasota plătea onorariile pentru prelegeri şi Elizabeth oferea de obicei cazarea - Marele Roz, nee Salmon Point.
Dar tu n-ai beneficiat de oferta asta, aşa-i? Poate data viitoare. Mai ales că tu chiar lucrezi acolo. Îţi pot înşira o jumătate de duzină de artişti care au stat în casa ta şi nici n-au umezit vreodată o pensulă.
Se duse cu paşi mari la sofa, ridică paharul şi sorbi din el.
Nu, luă o duşcă.
– Elizabeth are o schiţă de Dali care a fost executată la Marele Roz, am spus. Am văzut-o cu ochii mei.
Ochii lui Mary scăpărară.
– O, da, aşa-i. Dali. Lui Dali i-a plăcut la nebunie acolo, dar nici el nu a stat mult... deşi, înainte de a pleca, pezevenghiul m-a ciupit de fund. Ştii ce mi-a spus Elizabeth după plecarea lui?
Am clătinat din cap. Sigur că nu ştiam, dar voiam să aud.
– Că a zis că atmosfera e „prea încărcată“. Îţi sună
cunoscut, Edgar?
Am zâmbit.
– De ce crezi că Elizabeth a transformat Marele Roz într-un refugiu al artiştilor? A fost întotdeauna o ocrotitoare a artelor?
Ea păru surprinsă.
– Prietenul tău nu ţi-a spus? Poate că nu ştie. Potrivit legendei locului,
Elizabeth a fost ea însăşi o artistă de o oarecare valoare.
– Cum adică, potrivit legendei locului?
– Circulă o poveste - din câte ştiu eu, e un mit şi nimic altceva - cum că ar fi fost un copil-geniu. Că desena excepţional încă din fragedă pruncie, şi că apoi s-a oprit brusc.
– Ai întrebat-o vreodată?
– Sigur, prostuţule. Cu asta mă ocup.
Se clătina puţin pe picioare acum, cu ochii de Sophia Loren vizibil injectaţi.
– Şi ce a spus?
– Că povestea nu are fundament. A zis: „Cei care pot fac.
Iar cei care nu pot îi susţin pe cei care pot. Ca noi, Mary.“
– Îmi sună bine, am zis.
– Da, şi mie mi-a sunat bine, replică Mary, sorbind încă o dată din paharul Waterford. Singura problemă era că n-o credeam.
– De ce?
– Nu ştiu, pur şi simplu n-o credeam. Aveam o veche prietenă pe nume Aggie Winterborn, care obişnuia să
semneze rubrica de sfaturi pentru cei trădaţi în dragoste în Tampa Tribune, şi s-a întâmplat să-i spun o dată povestea asta. Lucrurile se petreceau cam pe când Dali făcea onoare Coastei Însorite cu prezenţa sa, poate în 1980. Eram într-un bar, undeva - în zilele acelea, eram întotdeauna într-un bar, undeva - şi discuţia se întorsese la modul în care se clădesc legendele. Am amintit, ca exemplu, povestea conform căreia se spune că Elizabeth ar fi fost un Rembrandt copil, şi Aggie - plecată de mult dintre noi, Dumnezeu s-o odihnească - a spus că nu crede că asta e o legendă, crede
că e adevăr, sau o versiune a lui. A spus că a văzut un articol de ziar despre asta.
– Ai verificat vreodată? am întrebat.
– Sigur. Nu scriu tot ce ştiu - îmi făcu cu ochiul - dar îmi place să ştiu totul.
– Ce ai aflat?
– Nimic. Nici în Tribune, nici în ziarele din Sarasota sau Venice. Deci poate că era doar o poveste. La naiba, poate că şi toate chestiile alea despre cum tatăl ei dosea whisky pentru Dave Davis pe Duma Key erau tot poveşti. Dar...
