– Ştiu.

– Îmi pare foarte rău. Puse mâna pe umărul meu. Şi încă în seara ta specială.

Am cuprins-o cu braţul.

– În orice caz, am dormit doar vreo două ore, după care m-am trezit, pentru că se făcuse lumină. Iar când m-am uitat afară, pe cine văd eu lângă piscină dacă nu pe tatăl meu, singur cuc?

– Nu mai puteam dormi. Sper doar să n-o fi trezit pe ma...

M-am oprit, conştient de ochii mari, rotunzi, ai lui Ilse.

– Nu intra la vreo idee, dulce domnişoară. A fost strict pentru alinare. Nu fusese doar pentru alinare, însă pentru

ce anume fusese nu eram pregătit să-i explic fiicei mele.

Sau mie însumi, la drept vorbind.

Se posomorî puţin, apoi se îndreptă de spate şi se uită la mine, cu capul înclinat, cu un zâmbet mijindu-i la colţurile buzelor.

– Dacă speri la ceva, treaba ta, am zis. Dar te-aş sfătui să

nu speri prea tare. O să ţin mereu la ea, dar uneori oamenii merg prea departe ca să se mai poată întoarce. Cred că...

sunt destul de sigur că aşa e în cazul nostru.

Ea se uită înapoi la apa nemişcată a piscinei, micul zâmbet de la colţurile buzelor ei ştergându-se. Uram să-l văd cum dispare, dar poate era mai bine aşa.

– Bine, atunci.

Asta-mi dădea ocazia să trec la alte subiecte. Nu voiam s-o fac, dar eram tatăl ei şi ea era, în multe feluri, un copil.

Ceea ce însemna că, oricât de rău îmi părea pentru Elizabeth Eastlake în dimineaţa aceea sau cât de confuz eram faţă de situaţia în care mă aflam, tot aveam anumite îndatoriri de respectat.

– Trebuie să te întreb ceva, Illy.

– Bine, sigur.

– Nu porţi inelul pentru că nu vrei să-l vadă mama ta şi s-o apuce toţi dracii... lucru pe care l-aş înţelege perfect... sau pentru că tu şi Carson...?

– L-am trimis înapoi, zise ea pe o voce plată şi inexpresivă.

Apoi chicoti şi mie mi se luă o piatră de pe suflet. Dar l-am trimis prin UPS şi l-am asigurat.

– Deci... aţi pus punct?

– Păi... niciodată să nu spui niciodată. Ţinea picioarele în apă şi le legăna încet înainte-înapoi. Carson nu vrea să

punem punct, aşa spune. Nici eu nu-s sigură că vreau. Cel puţin, nu fără să văd cum decurg lucrurile faţă în faţă. Prin telefon sau e-mail nu se pot discuta chestiuni de felul ăsta.

Plus că vreau să văd dacă mai există atracţie între noi şi, dacă da, cât de mare e. Se uită într-o parte, puţin agitată.

Asta nu te scârbeşte, nu?

– Nu, draga mea.

– Pot să te întreb şi eu ceva?

– Da.

– De câte ori i-ai mai dat o şansă lui mami? Am zâmbit.

– De când suntem căsătoriţi? Aş spune că în jur de două

sute.

– Şi ea de câte ori ţi-a dat ţie?

– Tot cam de atâtea.

– Vreodată, ai... Se opri. Nu te pot întreba asta.

M-am uitat spre piscină, conştient de o roşeaţă foarte burgheză ce-mi înflorea pe obraji.

– Dacă tot purtăm discuţia asta la şase dimineaţa şi nici măcar băiatul care curăţă piscina n-a venit încă, şi dacă tot cred că ştiu care e problema ta cu Carson Jones, poţi întreba. Răspunsul e nu. Nici măcar o dată. Dacă e să fiu sincer până la capăt, trebuie să spun că asta a fost mai mult un noroc decât devotament orb. Au fost momente când era cât pe ce s-o fac şi odată când probabil doar norocul sau soarta sau providenţa m-a oprit s-o fac. Nu cred că mariajul ar fi luat sfârşit dacă... accidentul s-ar fi petrecut, cred că există ofense mai rele pentru un partener, dar nu i se spune înşelare de pomană.

O scăpare poate fi scuzată ca slăbiciune omenească. Două

pot fi scuzate ca fragilitate omenească. După care...

Am ridicat din umeri.

– El spune că s-a întâmplat doar o dată. Vocea ei era doar o şoaptă.

Picioarele i se cuminţiseră, mişcându-se abia imperceptibil sub apă. A spus că ea a început să se dea la el. Şi-n cele din urmă... ştii tu.

Sigur. Aşa se întâmpla totdeauna. În cărţi şi în filme, oricum. Poate uneori şi în viaţa reală. Doar pentru că suna a minciună egoistă nu însemna că asta şi era.

– Fata cu care cântă? Ilse încuviinţă din cap.

– Bridget Andreisson.

– Cea cu respiraţie puturoasă. Un zâmbet subţire.

– Parcă mi-amintesc că mi-ai spus nu cu mult timp în urmă

că el va trebui să facă o alegere.

O tăcere lungă. Apoi: