îmbujoram. Nu încerc să depăşesc recordul mondial la viteză sau mai ştiu eu ce...
– Ştiu asta, zise ea. Spune-mi, ai blocaje?
– Blocaje? Ştiam ce înseamnă cuvântul în context fotbalistic; în rest, eram în ceaţă. Ce-i asta?
– Nu contează. La Wireman priveşte spre vest - care este cutremurător, apropo, creierul ăla - cum ai stabilit trăsăturile?
– Am făcut câteva poze, am zis.
– Sunt sigură de asta, scumpule, dar când ai fost gata să
pictezi portretul, cum ai stabilit trăsăturile?
– Păi, eu...
– Ai folosit regula celui de-al treilea ochi?
– Regula celui de-al treilea ochi? N-am auzit niciodată de o astfel de regula?
Ea îmi zâmbi cu blândeţe.
– Pentru a obţine distanţa optimă între ochii subiectului, pictorii îşi imaginează deseori sau chiar schiţează un al treilea ochi între cei doi existenţi. Dar gura? Ai centrat-o luându-te după urechi?
– Nu... adică, nu ştiam că aşa se procedează.
Acum aveam impresia că mă îmbujorez pe tot corpul.
– Stai liniştit, spuse ea. Nu sugerez că ar trebui să începi să urmezi o grămadă de reguli aiuristice după ce le-ai încălcat atât de spectaculos. Doar că... Clătină din cap.
Treizeci de tablouri din noiembrie trecut? Nu, perioada e şi mai scurtă, pentru că nu te-ai apucat să pictezi din prima clipă.
– Sigur că nu, a trebuit mai întâi să mă aprovizionez cu cele necesare picturii, am spus şi Mary râse până ce o cuprinse un acces de tuse, pe care îl potoli cu o duşcă de whisky.
– Dacă treizeci de tablouri în trei luni sunt urmarea unui accident cvasi-mortal, zise ea când putu vorbi din nou, poate ar fi cazul să caut o macara.
– Nu ţi-ai dori asta, am spus. Crede-mă.
M-am ridicat în picioare, m-am dus la geam şi m-am uitat în jos, la Adalia Street.
– E foarte frumos locul ăsta.
Veni lângă mine şi ne-am uitat împreună pe geam.
Cafeneaua de pe cealaltă parte a străzii şi mai multe magazine parcă ar fi fost transportate pe calea aerului din New Orleans. Sau Paris. O femeie se plimba pe trotuar mâncând ceva ce aducea a croasant, cu tivul fustei roşii mişcat de vânt. Undeva, cineva cânta un blues la chitară
dublă, fiecare notă răsunând clar.
– Spune-mi ceva, Edgar - când te uiţi aşa pe geam, ceea ce vezi te interesează ca artist sau ca specialist în construcţii?
– Amândouă.
Ea râse.
– De acord. Insulele Davis sunt întru totul artificiale - rodul imaginaţiei unui om pe nume David Davis. Era un Jay Gatsby în stil Florida. Ai auzit de el?
Am clătinat din cap.
– Asta dovedeşte doar că gloria e un lucru efemer. În zbuciumaţii ani douăzeci, Davis era un zeu aici, pe Coasta însorită.
Flutură mâna spre încâlceala de străzi de jos; brăţările de la încheietura ei osoasă zăngăniră; undeva nu foarte departe, un clopot sună de ora două.
– A ridicat totul din mlaştina de la gura de vărsare a râului Hillsborough. I-a convins pe edilii oraşului Tampa să mute atât spitalul, cât şi postul de radio aici, atunci când radioul era mult mai important decât îngrijirea sănătăţii. A construit stranii şi frumoase clădiri de apartamente într-un timp când conceptul de bloc de apartamente era necunoscut. A înălţat hoteluri şi cluburi de noapte cu fiţe. Şi-a făcut de cap, s-a însurat cu o câştigătoare a unui concurs de frumuseţe, a divorţat de ea, a luat-o iar în căsătorie. Valora milioane atunci când un milion de dolari valora ceea ce valorează
astăzi douăsprezece milioane. Şi unul dintre cei mai buni
prieteni ai săi locuia în josul coastei, pe Duma Key. John Eastlake. Ţi-e cunoscut numele?
– Sigur că da. Am făcut cunoştinţă cu fiica lui. Prietenul meu, Wireman, o îngrijeşte.
Mary îşi aprinse o altă ţigară.
– Ei, bine, Dave şi John erau amândoi putred de bogaţi -
Dave cu terenurile şi speculaţiile lui imobiliare, John cu fabricile - dar Davis era un păun şi Eastlake era mai mult o găină de rând. Mai bine pentru el, fiindcă ştii ce se întâmplă
cu păunii, nu?
– Li se taie penele din coadă?
