Elizabeth este în operaţie. Când am întrebat-o ce fel de operaţie, îmi spuse că nu e sigură. M-am uitat de jur împrejurul sălii de aşteptare.

– Dacă-l căutaţi pe domnul Wireman, cred că s-a dus la cantină după cafea, îmi comunică infirmiera. E la etajul trei.

– Mersi.

Am dat să plec, după care m-am întors.

– Doctorul Hadlock face parte din echipa de chirurgi care o operează?

– Nu cred, zise ea, dar asistă.

I-am mulţumit din nou şi m-am dus în căutarea lui Wireman. L-am găsit în colţul îndepărtat al cantinei, stând în faţa unui pahar de hârtie cam de mărimea unui obuz de mortier din al Doilea Război Mondial. Cu excepţia câtorva infirmiere şi brancardieri şi a unui grup de familie cu feţe încordate dintr-un alt colţ al încăperii, cantina era doar a noastră. Majoritatea scaunelor erau întoarse cu picioarele în sus pe mese şi o doamnă cu mină obosită în halat roşu dădea cu mopul pe jos. Un iPod îi atârna într-un etui între sâni.

– Hila, mi vati, zise Wireman şi-mi adresă un surâs şters.

Părul lui, perfect pieptănat pe spate când îşi făcuse intrarea cu Elizabeth şi Jack, îi căzuse peste urechi şi avea cearcăne sub ochi. De ce nu-ţi iei o cană de cafea? Are gust de rahat fabricat la scară industrială, dar îţi ţine totuşi ochii să nu se-nchidă.

– Nu, mersi. Dă-mi doar să sorb o gură de la tine.

Aveam trei aspirine în buzunarul de la pantaloni. Le-am scos şi le-am înghiţit cu o parte din cafeaua lui Wireman. El îşi zbârci nasul.

– Alea-s pline de microbi. Scârbos.

– Am un sistem imunitar puternic. Ea cum e?

– Nu e bine.

Mă privi cu un aer sumbru.

– Şi-a revenit cât de cât în ambulanţă? A spus ceva?

– A spus.

– Ce?

Din buzunarul cămăşii lui de în, Wireman extrase o invitaţie la expoziţia mea, cu PRIVELIŞTEA DE PE DUMA scris pe o parte. Pe cealaltă mâzgălise el trei notiţe.

Cuvintele erau tremurate - de la mişcarea ambulanţei, bănuiam - dar tot le puteam citi:

Masa se scurge.

O să vrei să, dar sub nici-o formă să nu.

Scufund-o înapoi în somn.

Erau toate înfiorătoare, dar ultimul rând îmi trezi furnicături prin carnea braţelor.

– Nimic altceva? am întrebat, dându-i invitaţia înapoi.

– Mi-a spus numele de vreo două ori. M-a recunoscut. Şi l-a spus pe al tău, Edgar.

– Aruncă o privire la asta, am zis şi am împins pe masă

plicul cu clapetă.

El mă întrebă de unde-l am şi i-am spus. El zise că totul pare puţin prea convenabil, iar eu am ridicat din umeri. Îmi aduceam aminte ceva ce-mi spusese Elizabeth - Apa curge mai repede acum. Imediat ajunge la praguri. Ei, bine,

pragurile erau aici. Aveam un sentiment că acesta era doar începutul apei învolburate.

Şoldul începea să nu mă mai deranjeze atât de tare, suspinele lui de seara târziu se transformaseră în simple smârcâieli. Potrivit înţelepciunii populare, câinele e cel mai bun prieten al omului, însă eu aş vota pentru aspirină.

Mi-am tras scaunul pe după masă şi m-am aşezat lângă

Wireman, de unde puteam citi titlul de ziar: O FETIŢĂ-MINUNE PE DUMA KEY? Dedesubt era o fotografie. În ea apărea un bărbat pe care-l cunoşteam bine, într-un costum de baie pe care-l cunoşteam bine: John Eastlake în încarna-rea lui mai zveltă. Zâmbea şi ţinea în aer o fetiţă

zâmbitoare. Aceasta era Elizabeth, părând de aceeaşi vârstă ca în portretul de familie cu Tati şi Fetele Lui, numai că acum ea întindea spre obiectiv un desen, ţinându-l cu ambele mâini, şi purtând un bandaj înfăşurat în jurul capului. Mai era o fată, mult mai mare, în fotografie - sora cea mare, Adriana, şi da, era posibil să fi avut păr morcoviu

- dar la început, eu şi Wireman nu i-am acordat mare atenţie. Nici ei şi nici lui John Eastlake. Şi nici chiar copilei cu capul bandajat.

– Maică Precistă, făcu Wireman.

În desen apărea un cal care se uita peste bârna unui gard.

Calul afişa un zâmbet nepotrivit (şi necabalin). În fundal, cu spatele, era o fetiţă cu o sumedenie de cârlionţi aurii, întinzând spre calul zâmbăreţ un morcov de dimensiunea unei puşti de vânătoare. De ambele părţi, încadrând desenul aproape ca nişte cortine, se vedeau palmieri.

Deasupra erau nori pufoşi, albi, şi un soare mare, care împrăştia raze fericite de lumină.

Era un desen de copil, însă talentul cu care îl crease era evident. Calul avea o joie de vivre care făcea din zâmbet poanta unei glume bune. Puteai aduna o duzină de studenţi la arte plastice într-o încăpere, le puteai spune să deseneze un cal fericit şi eram gata să pun pariu că niciunuia dintre ei nu i-ar fi reuşit atât de bine. Nici chiar morcovul uriaş nu

părea nelalocul lui, ci făcea parte din poantă, un intensificator, un steroid artistic.

– Nu e o glumă, am murmurat, aplecându-mă mai aproape... numai că asta nu ajută la nimic. Accesul meu la desen era împiedicat de patru lucruri: mai întâi era fotografia, apoi reproducerea fotografiei în ziar, după care venea xerocopia reproducerii din ziar a fotografiei... şi mai era şi factorul timp la mijloc. Peste optzeci de ani, dacă nu greşeam calculele.

– Ce nu-i o glumă? întrebă Wireman.

– Felul în care e exagerată dimensiunea calului. Şi a morcovului. Până şi razele de soare. E strigătul de voioşie al unui copil, Wireman!

– O păcăleală, asta e. Altceva nu se poate. Ea trebuie să fi avut doi ani! Un copil de doi ani nu ştie să deseneze nici oameni din beţe pe care să-i numească mami şi tati, nu crezi?

– Ce i s-a întâmplat lui Candy Brown tot păcăleală a fost?

Sau ce spui de glonţul pe care-l aveai în creier? Ala pe care acum nu-l mai ai?

El păstră tăcerea.

Am lovit cu degetul în FETIŢA-MINUNE.

– Uite, au găsit până şi termenul potrivit. Nu crezi că dacă