– N-am avut timp de ceva mai frumos, mă tem, se scuză
Kamen.
Vocile lor păreau să vină de la mare depărtare. Juanita luă
capacul de pe cutie. Şi atunci Reba se uită în sus la mine, de data aceasta în rochiţă roşie şi nu albastră, însă bulinele erau neschimbate; la fel şi pantofiorii Mary Jane lucioşi şi negri, artificialul păr roşcat şi ochii albaştri care spuneau Ooo, om rău ce eşti! Stau aici înăuntru de o groază de timp!
Tot de la mare depărtare, Kamen spunea:
– Cea care m-a sunat şi mi-a vândut pontul cu păpuşa a fost Ilse. Asta după ce ea şi sora ei au vorbit la telefon.
Sigur că a fost Ilse, mi-am spus. Eram conştient de murmurul neîntrerupt al discuţiilor în galerie, ca sunetul scoicilor sub Marele Roz. Zâmbetul meu care spunea O, Doamne, ce frumos îmi era încă lipit pe buze, dar dacă
cineva m-ar fi înghiontit în spate, aş fi strigat. Ilse e cea care a fost pe Duma Key. Cea care a străbătut drumul care trece pe lângă El Palacio.
Oricât de perspicace ar fi fost, nu cred că doctorul bănuia că ar fi fost vreo problemă la mijloc - dar, sigur, el călătorise toată ziua şi nu era în cea mai bună formă.
Wireman, pe de altă parte, se uita la mine cu capul înclinat pe o parte şi încruntat. Cred că Wireman mă cunoştea mai bine decât mă cunoscuse vreodată doctorul Kamen.
– Ştia că ai deja una, zise Kamen. Era de părere că dacă
vei avea două, îţi vei aminti de ambele tale fiice, iar Melinda a fost de acord. Dar, desigur, eu n-am decât Lucy din astea.
– Lucy? întrebă Wireman, luând păpuşa.
Picioruşele ei rozalii, pline de cârpe, se bălăngăniră. Ochii ei goi se holbau.
– Seamănă cu Luciile Ball, nu crezi? Le dăruiesc unora dintre pacienţii mei, care, sigur că da, le botează cum poftesc. Tu cum ai botezat-o pe a ta, Edgar?
Pentru un moment, vechea pâclă îmi coborî peste creier şi mi-am spus Rhonda Robin Rachel, şezi în amic, şezi în pretin, şezi în SCUMU' acela futut. Apoi mi-am spus: Era ROŞU.
– Reba, am zis. Exact ca pe cântăreaţa de country.
– Şi o mai ai? întrebă Kamen. Ilse a spus că o mai ai.
– O, da, am aprobat, şi mi-am amintit de Wireman vorbind despre Powerball, cum poţi închide ochii şi să auzi cifrele găsindu-şi locul: Clic şi clic şi clic. Mi se părea că le aud acum. În noaptea în care terminasem Wireman priveşte spre vest, primisem musafiri la Marele Roz, mici refugiate căutând adăpost din calea furtunii. Surorile înecate ale lui Elizabeth, Tessie şi Laura Eastlake. Acum urma să am iarăşi gemene la Marele Roz, şi de ce?
Pentru că ceva îşi întinsese tentaculele, uite de ce. Ceva îşi întinsese tentaculele şi vârâse ideea în capul fiicei mele.
Asta era următorul clic al roţii, următoarea minge de ping-pong care sărea din coş.
– Edgar? întrebă Wireman. Te simţi bine, muchacho?
– Da, am spus şi am zâmbit.
Lumea îşi revenea încet la normal, cu toată lumina şi culorile ei. M-am convins să iau păpuşa de la Juanita, care se uita nedumerită la ea. Nu mi-a fost uşor s-o fac, dar am izbutit.
– Mulţumesc, doctore Kamen. Xander. El ridică din umeri şi depărta mâinile.
– Mulţumeşte-le fetelor tale, lui Ilse în special.
– Aşa o să fac. Cine mai vrea un pahar de şampanie? Toţi mai voiau. Am pus noua mea păpuşă înapoi în cutia ei, promiţându-mi două lucruri. Unul era că niciuna dintre
fiicele mele nu va şti vreodată ce tare mă speriase să văd afurisenia aia. Cealaltă promisiunea era că ştiam două
surori - două surori în viaţă - care nu aveau niciodată, în ruptul capului, să pună piciorul pe Duma Key amândouă
deodată. Sau separat, dacă-mi stătea în puteri.
Promisiunea asta chiar mi-am respectat-o.
12. O ALTĂ FLORIDA
I
– Prea bine, Edgar, cred că suntem aproape gata.
Poate că văzu ceva pe chipul meu, pentru că Mary râse.
– A fost chiar aşa de neplăcut?
– Nu, am răspuns, şi chiar nu fusese, deşi întrebările pe care mi le pusese despre tehnica mea de lucru mă
incomodaseră. Lucrurile erau simple: mă uitam la ceva, apoi aruncam cu vopsea pe pânză. Asta era tehnica mea de lucru. Şi influenţele? Ce puteam spune? Lumina.
Întotdeauna mă interesa lumina, atât în tablourile la care mă uitam, cât şi în cele pe care îmi plăcea să le pictez. Felul în care aceasta influenţa suprafaţa lucrurilor şi ceea ce părea să sugereze despre ce se afla înlăuntrul lor, căutând să iasă la iveală. Dar asta nu suna savant; în urechile mele suna a amatorism cras.
– Bine, spuse ea, ultimul subiect: câte tablouri mai există?
