foarte urât.
– Dar trebuie să nu complic lucrurile, pentru că prietenul meu Wireman spune că atunci când e vorba de trecut, cu toţii îndopăm gâscă, iar eu cred că asta e adevărat. Dacă
vorbeşti prea mult, te trezeşti... mmm... nu ştiu... vorbind despre trecutul pe care ţi l-ai dorit?
Am coborât privirea şi l-am văzut pe Wireman încuviinţând din cap.
– Mda, aşa cred, cel pe care ţi l-ai dorit. Aşa că, simplificând, iată ce s-a întâmplat: am suferit un accident pe un şantier. Un accident grav. Era o macara, vedeţi dumneavoastră, care a zdrobit camioneta în care mă aflam eu, şi m-a zdrobit şi pe mine. Mi-am pierdut braţul drept şi era cât pe ce să-mi pierd şi viaţa. Eram căsătorit, dar căsnicia mea s-a destrămat. Eram la capătul puterilor. Ăsta
e un lucru pe care-l văd mai clar acum; atunci ştiam doar că
mă simt foarte, foarte rău. Un alt prieten, un om pe nume Xander Kamen, m-a întrebat într-o zi dacă mă face fericit ceva. Asta a fost ceva...
M-am oprit. Kamen se uita interesat din primul rând, ţinând cutia lungă de cadou în echilibru în poala sa inexistentă. Mi l-am amintit în ziua aceea la lacul Phalen -
servieta scâlciată, lumina rece de toamnă intrând şi căzând pe podeaua din living în dungi diagonale. Mi-am amintit că
mă gândeam la sinucidere şi la sumedenia de drumuri care duceau în întuneric: autostrăzi şi şosele secundare şi mici alei uitate, buruienoase.
Tăcerea se prelungea, dar eu nu mă mai temeam de ea.
Iar pe spectatorii mei părea să nu-i deranjeze. Era un lucru normal să-mi rătăcească mintea. Eram artist.
– Ideea de fericire - cel puţin, aşa cum mi se aplica mie -
era ceva la care nu mă gândisem de mult timp, am spus.
Mă gândisem să-mi întreţin familia şi, după ce am înfiinţat propria mea companie, mă gândisem să nu-i dezamăgesc pe oamenii care lucrau pentru mine. Mă gândisem să am succes, şi trudeam pentru asta, în mare parte pentru că
atâţia oameni se aşteptau să dau greş. Apoi a avut loc accidentul. Totul s-a schimbat. Am descoperit că n-am nici-o...
Am dibuit după cuvântul dorit, am dibuit cu ambele mâini, deşi ei nu vedeau decât una. Şi, poate, o zvâcnire a ciotului din mâneca prinsă sus cu ac de siguranţă.
– N-am nici-o variantă de rezervă. Cât despre fericire... am ridicat din umeri. I-am spus prietenului meu Kamen că
obişnuiam să desenez, dar că n-o mai făcusem de foarte mult timp. El mi-a sugerat să mă reapuc, iar când l-am întrebat de ce, a spus că am nevoie de bariere în calea nopţii. Atunci n-am înţeles ce voia să spună, pentru că eram pierdut şi confuz şi sufeream. Acum înţeleg mai bine.
Oamenii spun că noaptea cade, dar aici ea se ridică. Se
ridică din golf, se ridică după apus. M-a uimit să văd asta întâmplându-se.
Eram de asemenea uimit de propria-mi neaşteptată
elocvenţă. Braţul drept era perfect tăcut. Braţul meu drept nu era decât un ciot într-o mânecă prinsă sus cu ac de siguranţă.
– Putem stinge toate luminile? Inclusiv a mea, vă rog?
Alice se ocupa chiar ea de panoul de comandă, şi nu pregetă nici-o clipă. Reflectorul în lumina căruia stătusem se stinse încet. Aula fu înghiţită de întuneric.
Am spus:
– Ceea ce am descoperit, traversând podul dintre cele două vieţi ale mele, este că uneori frumuseţea creşte în pofida tuturor aşteptărilor. Dar asta nu-i o idee originală, aşa-i? E, de fapt, doar o platitudine... aşa, cam ca un apus de soare în Florida. Cu toate acestea, întâmplarea face să
fie adevărul adevărat, iar adevărul merită a fi rostit... dacă
îl poţi spune într-un fel nou. Eu am încercat să-l transpun într-o imagine. Alice, putem vedea primul diapozitiv, te rog?
Acesta apăru pe ecranul mare din dreapta mea, lat de trei metri şi înalt de doi: un trio de uriaşi trandafiri luxurianţi, crescând dintr-un strat de scoici roz-închis. Nuanţa lor era închisă pentru că scoicile se aflau sub casă, în umbra casei.
Publicul îşi trase răsuflarea, un sunet ca o scurtă, dar zgomotoasă pală de vânt. Am auzit asta şi am ştiut că nu doar Wireman şi oamenii de la Scoto înţelegeau. Nu doar ei vedeau. Publicul icni aşa cum fac oamenii atunci când întâlnesc ceva complet neaşteptat.
Apoi începură să aplaude. Aplauzele continuară vreme de aproape un minut. Eu am stat acolo ţinându-mă de partea stângă a pupitrului, ascultând, năucit.
Restul prezentării dură aproximativ douăzeci şi cinci de minute, dar mi-amintesc foarte puţin din ea. Eram ca un om ce prezintă o serie de diapozitive într-un vis. Mă tot aşteptam să mă trezesc în patul meu de spital, arzând şi stăpânit de durere, zbierând după morfină.
XII
Acea senzaţie de vis persistă şi-n timpul recepţiei de după
prelegere, ţinută la Scoto. Nici n-am terminat bine primul pahar de şampanie (mai mare decât un degetar, dar nu cu mult), că al doilea îmi şi fu pus în mână. Am toastat cu oameni necunoscuţi. S-au auzit strigăte de „Bravo, bravo!“
şi unul de „Maestro!“ M-am uitat în jur după noii mei prieteni şi nu i-am văzut nicăieri.
Nu că aş fi avut mult timp să mă uit. Felicitările păreau nesfârşite, atât la adresa discursului meu, cât şi a diapozitivelor. Măcar nu trebuia să fac faţă vreunei critici amănunţite a tehnicii mele, deoarece tablourile (plus câteva schiţe în creioane colorate, colac peste pupăză) erau dosite în două încăperi mari din spate, la loc sigur, sub zăvor. Iar secretul evitării de a te face pulbere la propria-ţi recepţie, în cazul în care n-ai decât un singur braţ, era să ţii tot timpul o crevetă în şuncă în mâna care ţi-a rămas.
Mary Ire veni la mine şi mă întrebă dacă mai e valabil interviul nostru.
– Sigur, am confirmat. Deşi nu ştiu ce altceva v-aş mai putea spune. Cred că am spus tot ce era de spus în seara asta.
