Se uită la mine cu ochi plini de reproş.

– Îmi pare rău, am spus. Mi-amintesc că mi-ai spus să-l caut, dar pur şi simplu... m-am luat cu pictatul şi...

– Nu te învinovăţesc, zise ea. Ochii i se afundaseră tare în orbite. Trebuia să fi ştiut. E puterea ei. Aceeaşi putere care te-a atras aici de la început. Se uită spre Wireman. Şi pe tine, la fel.

– Elizabeth, ajunge cu asta, zise Hadlock. Vreau să te duc la spital şi să facem câteva analize. Şi dacă tot vom fi acolo, să-ţi administrez intravenos nişte fluide. Să te odihneşti puţin...

– Nu mai durează mult şi o să mă odihnesc cât pentru o viaţă-ntreagă, îi spuse ea şi zâmbi. Zâmbetul expuse un şirag lung şi destul de revoltător de dinţi. Ochii ei se întoarseră la mine. Trixie pixie nixie, făcu Elizabeth. Pentru ea, totul e un joc. Toată suferinţa noastră. Şi s-a trezit din nou.

Mâna ei, foarte rece, mi se aşeză pe antebraţ.

– Edgar, ea s-a trezit!

– Cine? Elizabeth, cine? Perse?

Se cutremură, lăsându-se pe spate în scaun. Parcă ar fi străbătut-o un curent electric. Mâna de pe antebraţul meu se strânse. Unghiile ei de coral îmi străpunseră pielea, lăsând un cvartet de semiluni roşii. Gura i se deschise, expunându-i dinţii de data aceasta într-un mârâit în loc de un zâmbet. Capul i se lăsă pe spate şi am auzit ceva pocnind acolo.

– Apucă scaunul înainte să se răstoarne! răcni Wireman, dar eu n-aveam cum s-o fac - aveam doar un braţ, iar Elizabeth mă strângea de el. Stătea agăţată de el.

Hadlock prinse unul dintre mânerele de împingere şi scaunul se prăvăli pe o rână în loc să se răstoarne pe spate.

Se lovi de masa lui Jimmy Yoshida. Acum, Elizabeth se afla în plină criză, smucindu-se înainte şi-napoi în scaun ca o fantoşă. Agrafa cu voal i se desprinse din păr şi, scânteind, flutură în lumina tuburilor fluorescente din tavan. Picioarele i se zbătură şi un pantof de lac stacojiu zbură în aer. Îngerii vor să poarte pantofii mei roşii, mi-am spus şi, ca şi când replica aceasta l-ar fi invocat, sângele ţâşni din nasul şi gura ei.

– Ţine-o! strigă Hadlock şi Wireman se aruncă peste braţele scaunului. Ea a făcut asta, mi-am spus cu răceală.

Perse. Oricine ar fi ea.

– O ţin eu! zise Wireman. Sună la Urgenţe, doctore, pentru Cristos! Hadlock se duse iute pe după masă, ridică

receptorul, formă numărul, ascultă.

– Futu-i! Nu se formează!

I-am smuls receptorul din mână.

– Probabil trebuie format 9 pentru exterior, am zis şi am apăsat tasta cu receptorul strâns între ureche şi umăr. Iar când femeia cu voce calmă de la celălalt capăt al firului mă

întrebă de ce natură este urgenţa mea, am putut să-i spun.

Ce nu-mi aminteam era adresa. Nu-mi aminteam nici măcar numele galeriei.

I-am dat telefonul lui Hadlock şi am venit la Wireman.

– Isuse Cristoase, făcu el. Ştiam eu că nu trebuie s-o aducem, ştiam... dar a fost atât de-a naibii de insistentă.

– Şi-a pierdut cunoştinţa?

Am privit-o, prăbuşită în scaun. Avea ochii deschişi, dar se uitau în gol la un punct din colţul îndepărtat al camerei.

– Elizabeth?

N-am primit niciun răspuns.

– A fost o comoţie cerebrală? întrebă Wireman. Nu ştiam că pot fi atât de violente.

– Asta numai comoţie n-a fost. Ceva i-a închis gura. Du-te la spital cu ea...

– Sigur că mă...

– Şi dacă mai spune ceva, ascultă. Hadlock se întoarse.

– O aşteaptă la spital. Vine o ambulanţă în cel mai scurt timp. Îl privi intens pe Wireman, apoi privirea lui se înmuie.

– O, asta e, zise el.

– O, asta e? întrebă Wireman. Ce însemnă asta, o, asta e?

– Înseamnă că dacă ceva de genul ăsta urma să se întâmple, spuse Hadlock, unde crezi că ea ar fi vrut să se întâmple? Acasă, în pat, sau în una dintre galeriile în care şi-a petrecut atâtea zile şi nopţi fericite?

Wireman trase adânc şi tremurat aer în piept, îl scoase afară, aprobă din cap, apoi îngenunche lângă ea şi începu să-i netezească părul. Faţa lui Elizabeth avea pete roşii pe alocuri şi era umflată, de parcă ar fi suferit o puternică

reacţie alergică.

Hadlock se aplecă şi-i înclină capul pe spate, încercând să-i uşureze respiraţia. Nu după mult timp am auzit vaierul tot mai sonor al ambulanţei.

VIII

Expoziţia merse mai departe şi eu odată cu ea, în parte datorită efortului pe care îl făcuseră Dario, Jimmy şi Alice pentru a o organiza, dar cel mai mult pentru Elizabeth. Mă

gândeam că asta şi-ar fi dorit ea. Momentul meu în bătaia soarelui, aşa-l numise ea.

Nu m-am dus însă la cina specială de după. Mi-am cerut scuze, apoi le-am trimis pe Pam şi pe fete cu Kamen, Kathi şi alţi câţiva din Minneapolis. Urmărindu-i cum pleacă, mi-am dat seama că nu stabilisem un mod de a ajunge la spital. În timp ce stăteam acolo în faţa galeriei, întrebându-mă dacă Alice Aucoin plecase deja, un Mercedes vechi şi rablagit opri lângă mine şi geamul pasagerului coborî.

– Urcă, zise Mary Ire. Dacă mergi la Sarasota Memorial, te duc eu.

Văzu că ezit şi zâmbi strâmb.

– Mary a băut foarte puţin în seara asta, te asigur, şi în orice caz, traficul din Sarasota devine din sufocant aproape mort după zece seara - bătrânii îşi iau doza de scotch şi Prozac şi se cuibăresc în faţa televizorului ca să-l urmărească pe Bill O'Reilly.

Am urcat. Uşa zornâi când se închise şi, preţ de un moment teribil, mi s-a părut c-o să-mi coboare fundul până

ce o să ajung cu el direct pe Palm Avenue. În cele din urmă, mişcarea descendentă se opri.

– Ascultă, Edgar, zise ea, apoi ezită. Îţi mai pot spune Edgar?

– Sigur că da.

– Splendid. Nu-mi mai aminteam foarte bine în ce termeni ne-am despărţit ultima dată. Uneori când beau prea mult...