M-am gândit la desert (aveam budincă Jell-O, ceva cunoscut sub numele de Ultima Speranţă a Burlacului), apoi am pus doar farfuria în chiuvetă şi am şontâcăit spre dormitor pentru un pui de somn. M-am gândit să programez alarma, dar nu m-am mai obosit cu asta; probabil că aveam doar să moţăi. Şi chiar dacă aş fi dormit de-a binelea, lumina m-ar fi trezit cam peste o oră, când ocolea latura vestică a casei şi lovea direct în fereastra dormitorului.
Gândind astfel, m-am întins şi am dormit până în seara aceea la şase.
X
Nici nu se punea problema de cină; nici nu m-am gândit la asta. Sub mine, scoicile şopteau pictează, pictează.
Am urcat în Micul Roz ca un om într-un vis, îmbrăcat doar în boxeri. Am deschis The Bone, am aşezat Fata şi corabia nr. 7 lângă perete şi am pus pe şevalet o pânză nouă - nu la
fel de mare precum cea pe care o folosisem pentru Wireman priveşte spre vest, dar mare. Braţul drept mă
furnica, dar asta nu mă mai stânjenea ca la început; adevărul era că aproape ajunsesem s-o aştept.
Shark Puppy cântau la radio: „Dig.“ Excelent cântec.
Excelente versuri. Viaţa e mai mult decât iubire şi plăcere.
Mi-amintesc limpede cum lumea întreagă părea să aştepte să încep - atâta putere simţeam că mă străbate în timp ce chitarele strigau şi scoicile murmurau.
Am venit aici să sap după avere.
Avere, da. Pradă.
Am pictat până ce soarele dispăru de pe cer şi luna îşi azvârli coaja amară de lumină albă peste apă, după care dispăru şi ea.
Şi-n noaptea următoare.
Şi cea următoare.
Şi cea următoare.
Fata şi corabia nr. 8.
Dacă-n joc vrei să te prinzi, tre'să plăteşti din greu.
Am efuzionat.
XI
Imaginea lui Dario în costum cu cravată, cu părul său luxuriant domesticit şi pieptănat pe spate, mă sperie chiar mai tare decât publicul forfotitor ce umplea Aula Geldbart, unde intensitatea luminii tocmai fusese redusă la jumătate... mai puţin a reflectorului care bătea asupra pupitrului din mijlocul scenei, desigur. Faptul că Dario însuşi era agitat - apropiindu-se de podium aproape că-şi scăpase pe jos cartonaşele cu notiţe - mă sperie şi mai tare.
– Bună seara, numele meu este Dario Nannuzzi, spuse el.
Sunt co-custode şi achiziţioner-şef la Galeria Scoto de pe Palm Avenue. Mai important, mă număr de treizeci de ani printre membrii comunităţii artistice din Sarasota şi sper
că-mi veţi ierta scurta coborâre în ceea ce unii ar numi bobbittrie când spun că o mai de seamă comunitate artistică nu există în America.
Asta stârni aplauze entuziaste din partea publicului, alcătuit din oameni care - cum spuse Wireman mai târziu -
poate că ştiau diferenţa dintre Monet şi Manet, dar aparent nu aveau nici cea mai vagă idee că există o diferenţă între George Babbitt şi John Bobbitt9. Stând în culise, îndurând purgatoriul pe care doar vorbitorii înfricoşaţi îl trăiesc în timp ce persoana care îi prezintă declamă încet şi peristaltic, eu nici n-am băgat de seamă.
Dario mută cartonaşul de deasupra la fundul teancului, aproape scăpă din nou tot teancul, reuşi să n-o facă şi se uită iarăşi spre public.
– Nici nu ştiu de unde să încep, dar, spre uşurarea mea, nu e nevoie să spun multe, căci adevăratul talent pare să
izvorască din neant şi se recomandă de la sine.
Acestea fiind zise, mă prezentă în următoarele zece minute, timp în care eu am stat în culise cu singura mea jalnică pagină cu notiţe în mâna rămasă. O înşiruire de nume defila ca nişte care votive la o paradă. Câteva, precum Edward Hopper şi Salvador Dali, îmi erau cunoscute. Altele, precum Yves Tanguy şi Kay Seige, nu-mi erau. Fiecare nume necunoscut mă făcea să mă simt şi mai mult ca un impostor. Teama pe care o încercam nu mai era de sorginte cerebrală; mă strângea vârtos şi veninos de viscere. Simţeam că trebuie să trag vânturi, dar mă
temeam că, în loc de asta, voi face pe mine. Şi asta nu era cel mai rău. Toate cuvintele pe care mi le pregătisem îmi zburaseră din minte, cu excepţia doar a primei fraze, care era oribil de potrivită situaţiei: Numele meu este Edgar 9 (George) Babbitt - protagonistul romanului cu acelaşi nume scris de americanul Sinclair Lewis şi publicat în 1922, o satiră necruţătoare la adresa culturi americane, a societăţi şi comportamentului ei, cu accent pe puterea conformismului şi mediocrităţi clasei mijlocii; John (şi Lorena) Bobbitt - cuplu american devenit celebru în anul 1993, când Lorena a tăiat penisul soţului ei cu un cuţit de bucătărie (n. tr.).
Freemantle şi n-am nici cea mai vagă idee cum am ajunsaici. Era menită să stârnească râsete reţinute. Nu avea s-o facă, acum ştiam asta, dar cel puţin grăia adevărul.
În timp ce Dario turuia mai departe - Joan Miro încoace, Manifestul Suprarealist al lui Breton încolo - un fost constructor îngrozit stătea cu jalnica sa pagină de notiţe strânsă în pumnul rece. Limba mea era un melc mort care poate că avea să clămpănească, însă n-avea să rostească
niciun cuvânt inteligibil, nu în faţa a două sute de experţi într-ale artei, dintre care mulţi cu studii înalte, câţiva chiar profesionişti, în mama naibii. Mai rău ca orice era creierul meu. Era un receptacul gol care aştepta să se umple cu o inutilă, zbuciumată furie: cuvintele poate că nu aveau să
iasă, însă furia-mi era întotdeauna la discreţie.
– Ajunge! strigă Dario vesel, vârându-mi o porţie nouă de teroare în inima agitată şi făcând să mă cuprindă crampele în neliniştitele mele regiuni inferioare - teroare sus, rahat abia ţinut în frâu jos - suavă combinaţie. Au trecut cincisprezece ani de când Galeria Scoto n-a mai avut un debutant în aglomeratul ei calendar de primăvară, şi niciodată n-am prezentat unul faţă de care să se manifeste mare interes. Cred că diapozitivele pe care le veţi vedea şi discursul pe care îl veţi auzi ne vor explica interesul şi emoţia.
Făcu o pauză teatrală. Am simţit o rouă otrăvitoare de sudoare apărându-mi pe frunte şi am şters-o. Braţul pe care l-am ridicat păru să cântărească douăzeci şi cinci de kilograme.
– Doamnelor şi domnilor, domnul Edgar Freemantle, în trecut din Minneapolis-St Paul, acum din Duma Key.
Publicul aplaudă. Sună ca un baraj de artilerie care primise comanda „foc“. Mi-am ordonat s-o iau la sănătoasa. Mi-am ordonat să leşin. N-am făcut nici una, nici alta. Ca un om într-un vis - dar nu unul plăcut - am urcat pe scenă. Totul părea să se întâmple cu încetinitorul. Am observat că toate locurile erau ocupate, dar că niciun scaun nu era ocupat,
pentru că oamenii erau în picioare, mă întâmpinau cu reverenţă. Mult deasupra mea, pe tavanul boltit, îngeri zburau cu o graţioasă nepăsare faţă de lucrurile pământeşti de jos, şi ce tare-mi doream să fiu unul dintre ei. Dario stătea lângă pupitru cu mâna întinsă. Nu era cea potrivită; emoţionat cum era şi el, o întinsese pe cea dreaptă, aşa că
