– Te simţi bine, Eddie? întrebă Pam pe o voce joasă.
– Da, am spus.
– Ba nu. Care e problema?
Am clătinat doar din cap. Ne aflam acum în încăperea principală. Tablourile erau suspendate la o înălţime de aproximativ doi metri; încăperea era în rest deschisă.
Pereţii, acoperiţi cu o pânză aspră maronie care semăna cu pânza de sac, erau goi cu excepţia lui Wireman priveşte spre vest. Am împins scaunul lui Elizabeth încet înainte.
Roţile nu făceau zgomot pe covorul albastru-pal. Murmurul mulţimii din spatele nostru fie încetase, fie urechile mele reuşiseră să-l elimine. Mi se părea că văd tablourile pentru întâia oară şi arătau straniu, ca nişte instantanee decupate dintr-o peliculă cinematografică. Fiecare imagine era puţin mai clară, puţin mai focalizată, dar mereu aceeaşi în
esenţă, aceeaşi corabie pe care o zărisem prima oară
într-un vis. Era întotdeauna la apus şi lumina care umplea cerul spre vest era mereu o titanică nicovală roşie care împrăştia sânge peste apă şi infecta cerul. Corabia era un cadavru cu trei catarge, ceva care venise adus de apă din leprozeria celor morţi. Velele ei erau zdrenţuite. Puntea ei era pustie. Era ceva oribil în fiecare linie unghiulară şi, deşi era imposibil să-ţi dai bine seama de ce, te temeai pentru fetiţa singură în barcă, fetiţa care apărea la început într-o rochiţă cu carouri de X-şi-O, fetiţa care plutea pe golful închis la culoare ca vinul.
În prima versiune, unghiul în care era aşezată corabia morţii nu permitea deloc să-i vezi numele. În Fata şi corabia nr. 2, unghiul se deschisese, însă fetiţa (tot cu păr roşcat sintetic şi acum îmbrăcată în rochiţa cu buline roşii a Rebei) acoperea tot numele, mai puţin litera P. În Nr. 3, P devenise PER şi
Reba devenise destul de perceptibil Ilse, chiar şi întoarsă
cu spatele cum era. Pistolul cu harpon al lui John Eastlake se vedea în barcă.
Dacă Elizabeth recunoştea scena, nu lăsa deloc să se vadă
asta. Am împins-o încet de-a lungul şirului, şi corabia deveni tot mai mare şi mai aproape, catargele ei negre profilându-se ca nişte degete, velele ei atârnând ca nişte fâşii de carne moartă. Cerul înroşit scânteia prin găurile din pânze. Acum, numele de pe etambou era PERSE. Poate asta nu era tot - mai era loc pentru câteva litere - dar în cazul acesta, restul era ascuns de umbre. În Fata şi corabia nr. 6
(corabia dominând acum bărcuţa cu vâsle), fetiţa purta ceva ce aducea a costum de baie albastru, dintr-o piesă, cu o dungă galbenă în jurul gâtului. Părul ei, în tabloul de faţă, avea o tentă portocalie; era singura Fată din Barcă de identitatea căreia nu eram sigur. Poate era Ilse, dat fiind că
celelalte erau ea... dar nu eram întru totul convins. În tabloul de faţă, primele petale de trandafir începuseră să
apară pe apă (plus o minge galben-verzuie de tenis pe care
se puteau citi literele DUNL), şi stranii brizbizuri erau puse claie peste grămadă pe punte: o oglindă înaltă (care, reflectând apusul, părea plină de sânge), un căluţ de lemn pentru copii, un cufăr mic, un morman de pantofi. Aceleaşi obiecte apăreau şi în Nr. 7 şi Nr. 8, unde li se alăturau multe altele - o bicicletă pentru fetiţe sprijinită de trinchet, o stivă de cauciucuri la pupa, o clepsidră mare la travers. Şi aceasta din urmă reflecta soarele şi părea plină de sânge în loc de nisip. În Fata şi corabia nr. 8 pluteau mai multe petale de trandafiri între bărcuţă şi Perse. Se vedeau şi mai multe mingi de tenis, cel puţin o jumătate de duzină. Şi o ghirlandă de flori veştejite era agăţată la gâtul căluţului de lemn. Aproape că le simţeam mireasma în aerul nemişcat.
– Dumnezeule mare, şopti Elizabeth. Ce puternică s-a făcut.
Avusese culoare în obraji, dar acum dispăruse. Nu arăta în vârstă de optzeci şi cinci de ani; arăta de două sute.
Cine? am încercat să întreb, dar n-a ieşit nimic.
– Doamnă... domnişoară Eastlake... n-ar trebui să vă
obosiţi, spuse Pam. Eu mi-am dres vocea.
– Poţi să-i aduci un pahar de apă?
– Aduc eu, tată, se oferi Illy. Elizabeth se uita fix la Fata şi corabia nr. 8.
– Câte dintre... dintre suvenirele alea... recunoşti? întrebă
ea.
– Eu nu... imaginaţia mea...
Am tăcut. Fetiţa din barcă din Nr. 8 nu era un suvenir, dar era Ilse. Rochiţa verde, cu spatele gol şi bretele în cruce, păruse nelalocul ei de sexy pentru o fetiţă, dar acum ştiam de ce: era o rochiţă pe care Ilse o cumpărase recent dintr-un catalog de comenzi prin poştă, iar Ilse nu mai era o fetiţă. În rest, mingile de tenis încă reprezentau un mister pentru mine, oglinda nu-mi spunea nimic, la fel şi stiva de cauciucuri. Şi nu eram sută la sută sigur că bicicleta sprijinită de trinchet îi aparţinuse Tinei Garibaldi, dar mă
temeam că aşa este... şi inima mea era, cine ştie cum, sigură de asta.
Mâna lui Elizabeth, înfiorător de rece, mi se aşeză pe încheietură.
– Pe rama tabloului ăstuia nu-i niciun glonţ.
– Nu ştiu la ce te...
Strânsoarea ei deveni mai puternică.
– Ba ştii. Ştii exact la ce mă refer. Expoziţia e un succes de vânzare, Edgar, crezi că-s oarbă? Au fost gloanţe pe toate tablourile pe care le-am văzut - inclusiv pe Nr. 6, cel cu sora mea Adie în barcă - dar nu şi pe ăsta!
M-am uitat înapoi spre Nr. 6, unde Fetiţa în Barcă avea păr portocaliu.
– Aceea e sora ta?
Ea nu-mi acordă atenţie. Cred că nici nu m-a auzit.
Întreaga ei atenţie era îndreptată spre Fata şi corabia nr. 8.
– Ce gânduri ai? Să-l duci înapoi? Vrei să-l duci înapoi pe Duma?
Vocea ei răsună în tăcerea din galerie.
– Doamnă... domnişoară Eastlake... chiar n-ar trebui să vă
agitaţi în felul acesta, zise Pam.
Ochii lui Elizabeth scăpărară afundaţi în carnea lăsată a feţei. Unghiile ei se înfipseră în carnea împuţinată a încheieturii mele.
– Şi ce? Să-l pui alături de cel pe care l-ai început deja?
– N-am început altul...
Sau începusem? Memoria îmi juca iarăşi feste, aşa cum făcea deseori în momente de stres. Dacă mi-ar fi cerut cineva în clipa aceea să rostesc numele iubitului franţuz al fiicei mele celei mari, probabil că aş fi spus Rene. De la Rene Magritte. Visul se preschimbase, sigur că da; iată aici coşmarul, exact la ţanc.
– Cel în care barca este goală?
Înainte să apuc să spun ceva, Gene Hadlock ieşi din mulţime urmat de Wireman, pe care-l urma Ilse, ţinând un pahar de apă în mână.
– Elizabeth, ar trebui să plecăm, zise doctorul.
Se întinse spre braţul ei. Elizabeth îi înlătură mâna.
