– Şşş.

Sunt sigur că mi s-a spus numele dumitale, dar îmi scapă,atâtea îmi scapă acum.

– N-am avut niciodată de gând să te fac să suferi. Îmi pare tare rău... Îmi puse două degete pe buze.

– Nu-mi trebuie scuzele tale.

Am stat umăr la umăr pe pat, în umbre.

– Atunci, ce vrei?

Îmi arătă cu un sărut. Respiraţia ei era caldă şi avea gust de şampanie. Pentru scurt timp, am uitat de Elizabeth şi de Wireman, de coşuleţe de picnic şi de Duma Key. Pentru scurt timp, am fost doar eu şi ea, ca în vremurile vechi.

Vremurile când aveam două braţe. Pentru scurt timp după

aceea am dormit - până la primul revărsat al zorilor.

Pierderea memoriei nu este întotdeauna problema; uneori -

poate chiar des - este soluţia.

CUM SE FACE UN DESEN (VIII)

Fiţi curajoşi. Nu vă temeţi să desenaţi lucrurile secrete.

Nimeni n-a spus că arta este întotdeauna un zefir; uneorieste un uragan. Nici chiar atunci nu trebuie să ezitaţi sau să

vă abateţi de la drum. Pentru că dacă vă spuneţi mareaminciună a artei de proastă calitate - că voi sunteţi lacârmă - veţi pierde şansa de a atinge adevărul. Adevărul nueste întotdeauna frumos. Uneori, adevărul este Uriaşul.

Micuţele spun: E broscoiul lui Libbit. Un broscoi cu diiinţ.

Iar alteori este ceva şi mai rău. Ceva ca Charley înnădragii lui albastru-deschis.

Sau EA.

Iată o poză cu micuţa Libbit cu degetul la buze. Spune: Şşş. Spune: Dacă vorbeşti, ea o să te audă, aşa că şşş. Ea spune: Lucruri rele se pot întâmpla, iar păsările vorbitoare cu susu-n jos sunt doar primele şi cele mai neînsemnate, aşa că şşş. Dacă încerci să fugi, ceva îngrozitor ar putea ieşi dintre chiparoşi şi fisticul sălbatic şi să te prindă pe drum.

Sunt lucruri şi mai rele în apă, jos la Shade Beach - mai rele decât uriaşul, mai rele decât Charley care se mişcă atât de repede. Ele sunt în apă şi aşteaptă să te înece. Şi nici măcar înecatul nu e sfârşitul, nu, nici măcar înecatul. Aşa că şşş.

Dar pentru adevăratul artist, adevărul va insista. LibbitEastlake îşi poate face gura să tacă, însă nu şi vopselele şipenelurile.

Numai unei singure persoane îndrăzneşte ea să-ivorbească şi numai într-un singur loc o poate face - numaiun singur loc la Heron 's Roost unde influenţa EI pare să

slăbească. Îi cere lui Nan Melda să meargă acolo cu ea. Şiîncearcă să explice cum s-a întâmplat asta, cum talentul acerut ritos adevărul şi cum adevărul i-a scăpat printredegete. Încearcă să explice cum desenele au preluat

controlul vieţii ei şi cum a ajuns ea să urască păpuşica deporţelan pe care tati a găsit-o odată cu restul comorii -

micuţa femeie de porţelan care a fost dreptul celui ce găseşte al lui Libbit. Încearcă să-şi explice cea mai adâncă

teamă: dacă ei nu fac ceva, gemenele ar putea să nu fiesingurele victime, ci doar primele. Iar morţile s-ar putea să

nu se sfârşească pe Duma Key.

Îşi adună tot curajul (şi pentru un copil care abia a trecutde vârsta primei pruncii, ea trebuie să fi avut extrem demult curaj) şi spune tot adevărul, nebunesc aşa cum esteel. Mai întâi despre cum a făcut ea uraganul, dar că aceean-a fost ideea ei - a fost ideea EI.

Cred că Nan Melda o crede. Pentru că ea l-a văzut peuriaş? Pentru că ea l-a văzut pe Charley?

Cred că i-a văzut pe amândoi.

Adevărul trebuie să iasă la iveală, acesta e fundamentulartei. Dar asta nu înseamnă că lumea trebuie să-l vadă.

Nan Melda spune: Unde-i acu' noua ta păpuşă? Păpuşa de porţ'lan.

Libbit spune: În cutia mea specială. Cutia în formă de inimă.

Nan Melda zice: Şi cum o cheamă?

Libbit spune: Numele ei e Perse.

Nan Melda spune: Percy-i nume de băiat.

Şi Libbit spune: N-am de ales. Numele ei e Perse. Ăsta e adevărul. Şi mai spune: Perse are o corabie. Arată frumos, dar nu-i frumoasă. E rea. Ce-o să ne facem, Nanny?

Nan Melda se gândeşte la asta, cum stau ele acolo însingurul loc sigur. Şi eu cred că ea ştia ce trebuie făcut. N-ofi fost ea critic de artă - nu era Mary Ire - dar cred că ştia.

Curajul stă în acţiune, nu în expunere. Adevărul poate fi ascuns din nou, dacă e prea teribil pentru ochii lumii. Şi asta se întâmplă. Sunt sigur că se întâmplă tot timpul.

Cred că orice artist cât de cât serios are un coşuleţ roşude picnic.

14. COŞULEŢUL ROŞU

I

– Mă primiţi la piscina dumneavoastră, domnule?

Era Ilse, în pantaloni scurţi verzi şi bustieră asortată. Avea picioarele goale, era nefardată şi umflată de somn la faţă.

Îşi strânsese părul în coadă de cal, aşa cum îl purta la unsprezece ani, şi, de n-ar fi avut sânii atât de împliniţi, ar fi putut trece şi acum drept fetiţa aceea de unsprezece ani.

– Oricând, am spus.

Se aşeză lângă mine pe marginea piscinei. Ne aflam cam la jumătatea lungimii ei; fundul meu şedea pe 1,5, iar al ei pe M.

– Te-ai trezit devreme, am zis, dar asta nu mă surprindea.

Illy fusese din-totdeauna fiica noastră cea fără odihnă.

– Îmi făceam griji pentru tine. Mai ales când domnul Wireman l-a sunat pe Jack ca să-i transmită că doamna aceea bătrână şi simpatică a murit. Nouă Jack ne-a spus asta. Eram încă la cină.