Ea trase din ţigară, apoi arătă spre mine cu degetele între care o ţinea în timp ce scotea fum pe nas.
– Răspuns corect, domnule. În 1925, criza imobiliară a lovit Florida cum ar lovi o cărămidă o bulă de săpun. Dave Davis investise cam tot ce avea în ceea ce vezi acolo afară.
Flutură mâna spre labirintul de străzi şi clădiri roz.
– În 1926, Davis trebuia să recupereze patru milioane de dolari din diverse afaceri de succes şi s-a ales cam cu treizeci de mii.
Trecuse o vreme de când nu mai călărisem pe gâtul tigrului - aşa spunea tata când te întinzi mai mult decât te ţine plapuma, până într-acolo încât să-ncepi să jonglezi cu creditorii şi să dai dovadă de creativitate în acte - şi niciodată nu călărisem foarte mult, nici chiar în disperatele zile de început ale Companiei Freemantle. Îl compătimeam pe Dave Davis, cu toate că era mort de mult.
– Cât din propriile sale datorii a reuşit să acopere? A reuşit ceva?
– A reuşit la început. Aceia erau ani de avânt economic în alte părţi ale ţării.
– Ştii multe despre asta.
– Arta de pe Coasta însorită e pasiunea mea, Edgar. Istoria Coastei însorite e hobby-ul meu.
– Înţeleg. Deci, Davis a supravieţuit crizei imobiliare.
– Pentru puţin timp. Îmi imaginez că şi-a vândut acţiunile pe piaţa neagră ca să-şi acopere prima rundă de pierderi. Şi l-au ajutat prietenii.
– Eastlake?
– John Eastlake era un înger important, şi asta pe lângă
băutura de contrabandă pe care se presupune că o dosea pe Key din când în când.
– A făcut el aşa ceva? am întrebat.
– Se presupune, am spus. Acelea erau alte vremuri şi o altă Florida. Dacă locuieşti aici o vreme, auzi tot soiul de poveşti colorate despre comerţul cu alcool în perioada Prohibiţiei. Cu sau fără alcool, Davis ar fi fost falit cu acte în regulă de Pastele din '26 dacă nu era John Eastlake. John nu era un playboy, nu frecventa cluburile de noapte şi bordelurile cum făceau Davis şi câţiva dintre ceilalţi prieteni ai lui Davis, însă era văduv din 1923, şi bănuiala mea e că
bătrânul Dave i-a mai făcut lipeala cu câte o puicuţă din când în când, atunci când amicul lui se simţea singur. Dar în vara lui '26, datoriile lui Dave erau pur şi simplu prea mari. Nici chiar vechii lui amici nu-l puteau salva.
– Drept pentru care a dispărut într-o noapte întunecată.
– A dispărut, dar nu la adăpostul lunii. Nu ăsta era stilul lui Davis. În octombrie 1926, la mai puţin de o lună după ce uraganul Esther i-a făcut praf şi pulbere munca de o viaţă, a luat vaporul spre Europa cu o gardă de corp şi noua lui puicuţă, care se întâmpla să fie o frumuseţe din filmele lui Mack Sennett10. Puicuţa şi garda de corp au ajuns la Gay Paree, însă nu şi Dave Davis. El a dispărut pe mare, a dispărut fără urmă.
– Povestea asta e adevărată?
Ea ridică mâna dreaptă într-un salut de cercetaş -
imaginea era puţin ştirbită de ţigara ce-i fumega între degete.
10 Mack Sennett (1880-1960) - cineast de origine canadiană cunoscut pentru peliculele sale bufe (n. tr.).
– Mai adevărată nu se poate. În noiembrie '26, s-a ţinut o slujbă comemorativă chiar acolo. Arătă spre locul unde golful scânteia între două clădiri roz, lucioase, în stil art deco. Au participat cel puţin patru sute de oameni, dintre care, am înţeles, majoritatea erau femei cu o slăbiciune pentru penele de struţ. Unul dintre vorbitori a fost John Eastlake. A aruncat o ghirlandă de flori tropicale în apă.
Ea suspină, şi eu i-am simţit adierea respiraţiei. Nu mă
îndoiam că femeia era rezistentă la băutură; la fel, nu mă
îndoiam nici că o aştepta o după-amiază de ameţeli bahice, dacă nu chiar de beţie.
– Eastlake a fost fără-ndoială întristat de moartea prietenului său, spuse ea, dar pun pariu că se felicita că i-a supravieţuit lui Esther. Pun pariu că toţi o făceau. Habar nu avea că, peste nici şase luni, va arunca alte ghirlande în apă.
Nu doar o singură fiică dispărută, ci două. Trei, cred, dacă
o pui la socoteală pe cea mare. Care a fugit în Atlanta. Cu un maistru de la una dintre fabricile lui tati, dacă mă ajută
memoria. Deşi asta nu se compară nici de departe cu pierderea gemenelor în apele golfului. Doamne, aia trebuie să fi fost greu de îndurat.
– AU DISPĂRUT, am spus, amintindu-mi titlul pe care îl citase Wireman. Ea îmi aruncă o privire tăioasă.
– Deci te-ai documentat şi singur.
– Nu eu, ci Wireman. Era curios cu privire la femeia pentru care lucra.
Nu cred că ştie de legătura cu Dave Davis acesta.
Ea căzu pe gânduri.
– Mă întreb cât şi aminteşte Elizabeth.
– În zilele astea nu-şi mai aminteşte nici numele ei, am zis.
Mary îmi mai adresă o privire, apoi se întoarse de la geam, luă scrumiera şi stinse ţigara.
– Alzheimer? Am auzit zvonuri.
