II

La micul dejun din ziua de după expoziţie, Wireman nu era prezent, dar rezervase Bay Island Room de la opt până la zece. Eu am prezidat un grup de peste douăzeci de prieteni şi membri ai familiei, majoritatea din Minnesota. A fost unul dintre acele evenimente pe care oamenii şi le amintesc şi despre care vorbesc zeci de ani la rând, în parte pentru că

au întâlnit atât de multe feţe cunoscute într-un decor

exotic, în parte pentru că atmosfera emoţională a fost atât de degajată.

Pe de o parte, exista o senzaţie extrem de palpabilă de

„băiat de provincie care reuşeşte în viaţă“. O simţiseră la expoziţie şi judecata lor se confirmă în ziarele de dimineaţă.

Cronicile din Sarasota Herald Tribune şi Venice Gondolier erau minunate, dar scurte. Articolul lui Mary Ire din Tampa Trib, pe de altă parte, ocupa aproape o pagină întreagă şi era liric. Probabil că îl scrisese în mare parte dinainte. Îmi spunea „un mare nou talent american“. Mama mea - mereu puţin cam pesimistă - ar fi spus: Ia asta şi o monedă de 10

cenţi şi te poţi şterge liniştit la fund. Desigur, aşa spunea ea în urmă cu patruzeci de ani, când cu 10 cenţi puteai cumpăra mai mult decât poţi azi.

Elizabeth, desigur, reprezenta reversul medaliei. Decesul ei nu era anunţat, dar apăruse o casetă în partea de jos a paginii din Tampa pe care se afla cronica lui Mary: BINE-CUNOSCUTĂ MECENA SUFERĂ O COMOŢIE CEREBRALĂ LA EXPOZIŢIA LUI FREE-MANTLE.

În articol, lung de doar două paragrafe, se spunea că

Elizabeth Eastlake, veche figură proeminentă a scenei artistice din Sarasota şi rezidentă pe Duma Key, suferise aparent un atac cerebral la scurt timp după ce sosise la Galeria Scoto şi fusese dusă cu ambulanţa la Sarasota Memorial Hospital. Nici-o veste referitoare la starea ei nu era disponibilă la închiderea ediţiei.

Rudele mele din Minnesota ştiau că în seara triumfului meu o bună prietenă murise. Se auzeau bufnete de râs şi ocazionale tachinări, apoi privirile se întorceau spre mine pentru a vedea dacă nu mă deranjau. La nouă treizeci, omleta pe care o mâncasem parcă era plumb în stomacul meu şi începeam să simt primele semne ale unei migrene -

prima de aproape o lună.

M-am scuzat, spunând că trebuie să merg la etaj. Lăsasem o geantă mică în camera în care dormisem. Trusa de

bărbierit conţinea mai multe blistere de Zomig, un medicament împotriva migrenei. Nu avea să biruiască o durere de intensitate mare, dar de obicei dădea roade dacă

luam o doză suficient de repede. Am înghiţit o pastilă cu cola din minibar, am dat să plec şi am văzut că ledul telefonului pâlpâia. Aproape l-am lăsat în pace, când mi-am dat seama că mesajul putea fi din partea lui Wireman.

S-a dovedit că aveam şase mesaje. Primele patru erau de felicitare, care avură asupra migrenei mele efectul boabelor de grindină pe un acoperiş de tinichea. Pe când am ajuns la mesajul lui Jimmy - al lui era al patrulea - începusem să

apăs butonul cu cifra 6 de pe tastatură, care mă ducea la următorul mesaj. Nu aveam chef să fiu mângâiat pe creştet.

Al cincilea mesaj era într-adevăr de la Jerome Wireman.

Părea obosit şi năuc. „Edgar, ştiu că ai alocat două zile pentru familie şi prieteni, şi nu-mi face deloc plăcere să-ţi cer asta, dar ne putem vedea la tine acasă în după-masa asta? Trebuie să discutăm, şi e urgent. Jack a rămas peste noapte cu mine aici, la El Palacio - n-a vrut să fiu singur, ce băiat de treabă e el - şi ne-am trezit devreme şi am pornit în căutarea coşuleţului ăluia roşu despre care tot vorbea ea, şi... l-am găsit. Mai bine mai târziu decât niciodată, corect?

Ea voia să-l ai tu, aşa că Jack l-a dus la Marele Roz. Casa era descuiată, şi ascultă, Edgar... cineva a fost înăuntru.“

Tăcere pe firul telefonic, dar îl auzeam cum respiră. Apoi:

„Jack e speriat de moarte, şi trebuie să te pregăteşti pentru un şoc, muchacho. Deşi s-ar putea să-ţi fi format deja o idee...“

S-a auzit un bip, după care al şaselea mesaj începu. Era tot Wireman, acum destul de enervat, lucru care-l făcea să

aducă mai mult cu el însuşi.

„Fut-o naiba de bandă scurtă pentru mesaje!

Chinchepedorra! Ai! Edgzr, eu şi Jack mergem la Abbot-Weyler. Asta e...“ O scurtă pauză cât timp el se reculese,

„...casa de pompe funebre pe care a ales-o ea. Mă întorc

până la unu. Ar fi bine să ne aştepţi înainte să intri în casă.

Nu e vraişte sau mai ştiu eu ce, dar vreau să fiu cu tine când te uiţi în coşuleţul ăla şi când vezi ce a rămas în studioul tău de la etaj. Nu-mi place să fac pe misteriosul, dar Wireman nu lasă asta pe o bandă de mesaje pe care o poate asculta oricine. Şi mai e un lucru. A sunat unul dintre avocaţii ei. A lăsat un mesaj pe robotul telefonic - eu şi Jack eram încă în podul ăla de rahat. Zice că eu sunt singurul beneficiar al testamentului ei.“ O pauză. La loteria. O

pauză. „îmi rămâne totul.“ O pauză. „Futu-mă.“

Asta era tot.

III

Am format O pentru a vorbi cu operatoarea hotelului.

După o scurtă aşteptare, ea îmi dădu numărul de la Pompe Funebre Abbot-Wexler. L-am format. Îmi răspunse un robot, oferindu-mi o gamă de-a dreptul incredibilă de servicii cu tentă mortuară („Pentru showroom-ul cu sicrie, apăsaţi 5“).

Am aşteptat să se termine - în zilele noastre, oferta pentru o fiinţă omenească în carne şi oase vine întotdeauna ultima, ca premiu de consolare pentru nătărăii care nu se pot adapta la secolul XXI - şi, cât am aşteptat, m-am gândit la mesajul lui Wireman. Casa descuiată? Serios? Pe memoria mea post-accident nu te puteai baza, sigur, însă

pe obişnuinţă, da. Marele Roz nu era al meu şi încă din prima copilărie fusesem învăţat să am grijă mai ales de lucrurile celorlalţi. Eram convins aproape sută la sută că

încuiasem casa. Aşa că, dacă intrase cineva, de ce nu fusese forţată uşa?

M-am gândit doar pentru un moment la două fetiţe în rochiţe ude - fetiţe cu feţe descompuse care vorbeau pe vocea scrâşnită a scoicilor de sub casă - şi apoi am înlăturat imaginea cu un fior. Fuseseră doar o festă a imaginaţiei, cu siguranţă, o viziune născocită de o minte supratensionată.

Şi chiar dacă fuseseră ceva mai mult... fantomele nu trebuiau să descuie uşile, nu? Pur şi simplu treceau prin ele, sau se ridicau din pământ, prin scândurile duşumelei.

„...O dacă aveţi nevoie de ajutor.“

Pentru Dumnezeu, aproape că ratasem momentul. Am format O şi, după câteva măsuri din ceva ce semăna vag cu

„Abide with Me“, o voce liniştitoare, cu accent profesional, întrebă dacă mă poate ajuta. Mi-am reprimat o iraţională şi foarte puternică pornire de a spune: E vorba de braţul meu!

N-a avut încă parte de o îngropăciune cum scrie la carte! şi să închid. În schimb, strângând receptorul între ureche şi umăr şi scărpinându-mă deasupra sprâncenei drepte, am întrebat dacă Jerome Wireman este acolo.

– Pot întreba ce decedat reprezintă?

O imagine de coşmar îmi apăru în faţa ochilor: un tribunal tăcut al morţilor, şi Wireman spunând: Onorată instanţă, obiectez.

– Elizabeth Eastlake, am spus.

– A, desigur. Vocea se înmuie, deveni temporar umană.

Dânsul şi tânărul său prieten au păşit afară - voiau să

alcătuiască necrologul doamnei Eastlake, presupun. Cred că am un mesaj pentru dumneavoastră. Rămâneţi puţin la aparat?