– Ideea e că am întrebat-o de abilităţile ei artistice în timpul tărăboiului cu Rockwell - şi omul chiar a vândut toate biletele; şi nu s-a ţinut la Geldbart, ci la City Center.
Elizabeth a râs şi a spus că-i vine greu să deseneze chiar şi omuleţi din linii. La drept vorbind, ea a folosit o metaforă
sportivă, motiv pentru care probabil că am şi amintit de Aligatori. A spus că este ca unul dintre absolvenţii ăia bogaţi de colegiu, numai că pe ea o interesează arta în loc de fotbal. A spus: „Dacă nu poţi fi atlet, scumpule, fii un susţinător al atletismului. Iar dacă nu poţi fi artist, dă-le de mâncare, ai grijă de ei şi asigură-te că au unde să se adăpostească de ploaie.“ Dar să aibă ea însăşi talent artistic? Absolut deloc.
M-am gândit să-i spun de Aggie Winterborn, prietena lui Mary Ire. Apoi am atins pixul roşu din buzunar şi am hotărât să n-o fac. Am hotărât că ceea ce vreau să fac este să mă
întorc pe Duma Key şi să pictez. Fata şi corabia nr. 8 era cea mai ambiţioasă pânză din serie, dar şi cea mai mare şi mai complexă, şi era aproape gata.
M-am ridicat şi i-am întins mâna.
– Mulţumesc pentru tot.
– Pentru puţin. Iar dacă te răzgândeşti şi vrei ceva mai puternic împotriva durerii...
IV
Podul mobil care făcea legătura cu Key era ridicat pentru a permite jucăriei unui bogătaş să străbată agale trecătoarea către golf. Jack şedea la volanul maşinii, admirând fata în bikini verzi care se bronza pe puntea din faţă. La radio era The Bone. O reclamă la o reprezentanţă de motociclete se sfârşi (The Bone difuza multe reclame la magazine de motociclete şi diferite servicii ipotecare) şi The Who începu să cânte „Magic Bus“. Ciotul începu să mă mănânce, apoi să mă furnice. Iar furnicătura aceea se împrăştie încet în
jos, somnolentă, dar profundă. Foarte profundă. Am ridicat volumul puţin, apoi am dus mâna în buzunar şi am scos pixul furat. Nu era albastru; nu era negru; era roşu. L-am admirat un moment în bătaia soarelui târziu. Apoi am deschis torpedoul şi am scotocit prin el.
– Pot să te ajut, şefu'?
– Nu. N-o slăbi din ochi pe dulceaţa aia. Reuşesc eu.
Am scos un cupon de reducere pentru un burger Checkers NASCAR - Tre' să mănânci!, proclama acesta. L-am întors pe verso. Acolo, hârtia era albă. Am desenat repede şi fără
să gândesc. Am terminat înainte să se sfârşească melodia.
Sub micuţa mea imagine am scris cinci litere. Desenul era asemănător cu mâzgălelile pe care le făceam în cealaltă
viaţă a mea în timp ce pălăvrăgeam (de obicei cu un tolomac) la telefon. Literele formau cuvântul PERSE, numele corăbiei mele misterioase. Numai că nu credeam că
aşa se pronunţa. Aş fi putut să adaug un accent deasupra lui E, dar asta l-ar fi transformat în ceva care se pronunţa Persai, şi nu mi se părea că aşa era bine.
– Ce-i aia? întrebă Jack, uitându-se într-o parte, apoi îşi răspunse singur: Un coşuleţ roşu de picnic. Frumos. Dar ce-i o Purse?
– Se pronunţă persie.
– Te cred pe cuvânt.
Bariera din partea noastră a podului mobil se ridică şi Jack conduse maşina pe Duma Key.
M-am uitat la coşuleţul roşu de picnic pe care îl desenasem - doar că bănuiam că unul de genul acesta, cu pereţi de răchită, se numea coşniţă - şi m-am întrebat de ce mi se părea atât de familiar. Apoi mi-am dat seama că nu era întru totul aşa. Familiare îmi erau cuvintele. Caută
coşuleţul de picnic al lui Nan Nu-ştiu-cum, spusese Elizabeth în seara în care l-am adus pe Wireman de la Sarasota Memorial. Ultima seară în care o văzusem compos mentis, îmi dădeam seama acum. E în pod. E roşu. Şi: O
să-l găseşti, sunt sigură. Şi: Toate sunt în el. Numai că
atunci când o întrebasem despre ce vorbeşte, nu-mi putuse spune. Alunecase în inconştienţă. E în pod. E roşu.
– Sigur că este, am spus. Totul este aşa.
– Ce, Edgar?
– Nimic, am rostit, uitându-mă la pixul furat. Gândeam doar cu voce tare.
V
Fata şi corabia nr. 8 - ultimul tablou din serie, eram aproape sigur - de fapt era terminat, dar am rămas apreciativ cu privirea la el în ultima lumină a zilei, fără
cămaşă pe mine şi cu The Bone cântând zgomotos
„Copperhead Road“. Lucrasem la el mai mult decât la celelalte - ajunsesem să înţeleg că, în multe feluri, le însuma cumva pe celelalte - şi era neliniştitor. Din cauza aceasta îl acopeream cu o bucată de pânză la capătul fiecărei şedinţe. Acum, privindu-l cu ceea ce speram că
este un ochi străin, mi-am dat seama că „neliniştitor“
probabil că nu e cuvântul potrivit; lucrarea aia era al naibii de înfiorătoare. Privind-o parcă aş fi privit o minte care gândeşte prin derivaţie.
Şi poate că niciodată nu avea să fie complet terminat. În mod sigur mai era încă loc pentru un coşuleţ roşu de picnic.
Îl puteam agăţa pe bompresul lui Perse. La naiba, de ce nu?
Blestemăţia aia era şi aşa ticsită de figuri şi detalii, întotdeauna mai este loc pentru încă un amănunt.
Tocmai întindeam spre el o pensulă plină de ceea ce ar fi putut fi sânge, când sună telefonul. Am fost cât pe ce să-l las să sune - cu siguranţă aş fi făcut asta, dacă m-aş fi aflat într-o transă creativă - dar nu l-am lăsat. Coşuleţul de picnic trebuia să fie doar un punct de graţie, şi deja adăugasem altele. Am pus pensula înapoi şi am ridicat receptorul. Era Wireman şi părea surescitat.
– A avut o perioadă de luciditate la sfârşitul după-amiezii ăsteia, Edgar! Poate că nu înseamnă nimic - încerc să nu mă las purtat de speranţe - dar am mai văzut aşa ceva. Mai întâi un interval de luciditate, apoi altul, apoi altul, apoi încep să se unească şi ea îşi revine în simţiri, cel puţin o vreme.
