– Pentru că ea s-a trezit din nou. Aşa a spus Elizabeth înainte să moară.
– Cine s-a trezit?
– Perse, am răspuns.
– Asta cine-i?
– Nu ştiu, am spus. Dar cred că datoria noastră este s-o cufundăm înapoi în somn.
IX
Nou, coşuleţul de picnic fusese stacojiu, şi îşi pierduse doar puţin din culoare în cursul îndelungatei sale vieţi, poate pentru că o bună parte din ea şi-o petrecuse pus la păstrare în pod. Am început ridicându-l de o toartă. Blestemăţia aia era grea, sigur că da; în jur de zece kilograme, bănuiam. Răchita de pe fund, deşi împletită strâns, făcuse o mică burtă. L-am aşezat înapoi pe covor, am împins toartele de lemn pe o parte şi cealaltă şi am dat peste cap capacul cu balamale care scârţâiră puţin.
Erau creioane colorate, majoritatea intens folosite şi acum doar nişte cioturi. Şi erau desene făcută de un copil-geniu cu mai bine de optzeci de ani în urmă. O fetiţă care căzuse din şaretă la vârsta de doi ani şi se lovise la cap şi se trezise cu crize şi o abilitate magică de a desena. Ştiam asta chiar dacă desenul de pe prima pagină nu era nici pe departe un desen - nu cu adevărat, ci asta:
<< Imagine pag 442 >>
Am ridicat-o. Dedesubt era asta
<< Imagine pag 442 >>
După asta, desenele deveneau desene, demonstrând o tehnică şi un grad de complexitate care creşteau cu o rapiditate incredibilă. Asta doar dacă, vreau să spun, nu se întâmpla să fii un tip precum Edgar Freemantle, care nu făcuse decât mâzgălituri până când un accident de şantier îl lăsase fără un braţ, îi zdrobise craniul şi aproape că-i luase viaţa.
Desenase câmpii. Palmieri. Plaja. O uriaşă faţă neagră, rotundă ca o minge de baschet, cu o gură roşie zâmbitoare
- probabil Melda, menajera, deşi această Melda, văzută în prim-plan extrem, semăna cu un copil suferind de gigantism. Apoi alte animale - ratoni, o ţestoasă, o căprioară, un linx - erau de mărime normală, dar mergând pe golf sau plutind în aer. Am găsit un bâtlan, executat în cel mai mic detaliu, stând pe balustrada balconului casei în care crescuse ea. Imediat sub ea era o altă acuarelă cu aceeaşi pasăre, numai că de data aceasta plana cu capul în jos deasupra piscinei. Ochii sfredelitori care priveau din desen aveau aceeaşi nuanţă ca piscina însăşi. Făcea ceea ce făceam şi eu, mi-am spus, şi pielea începu din nou să mă
furnice. Încerca să reinventeze normalul, să-l facă nou transformându-l într-un vis.
Oare cum ar fi reacţionat Dario, Jimmy şi Alice dacă ar fi văzut desenele acelea? S-ar fi dat de ceasul morţii, eram sigur.
Iată două fetiţe - Tessie şi Laura, fără-ndoială - cu zâmbete largi, de bostan de Haloween, care le depăşeau intenţionat marginile feţelor.
Iată un tătic mai mare decât casa lângă care stătea -
probabil că acela era primul Heron's Roost - fumând o ţigară cât o rachetă. Un inel de fum încercuia luna de pe cer.
Iată două fetiţe în salopete verde-închis pe un drum de pământ, cu manualele de şcoală aşezate în echilibru pe cap, aşa cum poartă fetele africane oalele de lut: Maria şi Hannah, nu încape îndoială. În spatele lor se întindea un şir
de broaşte. Sfidând efectul de perspectivă, broaştele erau tot mai mari în loc de mai mici.
Urma faza Cailor zâmbitori ai lui Elizabeth. Erau o duzină
sau mai mult. Am frunzărit desenele, apoi m-am întors la unul anume şi l-au lovit cu degetul.
– Ăsta e cel care a apărut în articolul de ziar. Wireman spuse:
– Mergi puţin mai departe. Încă n-ai văzut nimic.
Alţi cai... alte portrete de familie, redate în creion sau cărbune sau în acuarele vesele, membrii familiei aproape întotdeauna ţinându-se de mână ca nişte decupaje din hârtie... apoi o furtună, apa din piscină zbuciumată în valuri, crengile unui palmier transformate de vânt în fanioane franjurate.
Erau peste o sută de desene. O fi fost ea doar un copil, însă era în plin proces de efuzionare. Încă două sau trei desene cu furtună... poate uraganul Alice care scosese la lumină comoara lui Eastlake, poate doar o mare furtună cu tunete, era imposibil să fii sigur... apoi golful... din nou golful, de data aceasta cu peşti zburători mari cât delfinii...
Golful cu pelicani ce par să aibă curcubee în gură... Golful la apus... şi...
M-am oprit, cu respiraţia captivă în gât.
În comparaţie cu multe dintre cele pe care le văzusem, acesta era de o simplitate exemplară, doar silueta unei corăbii pe fundalul luminii la apus, surprins în momentul de cotitură dintre zi şi întuneric, însă tocmai această simplitate îi dădea putere. În mod sigur asta gândisem şi eu când desenasem acelaşi lucru în prima noapte la Marele Roz. Iată
acelaşi cablu bine întins între prora şi ceea ce la vremea lui Elizabeth s-ar fi numit turn Marconi, creând un sclipitor triunghi portocaliu. Iată aceeaşi gradare ascendentă a luminii, portocaliu spre albastru. Era până şi aceeaşi suprapunere nu chiar întâmplătoare de culoare mâzgălită
care făcea corabia - mai subţire decât fusese a mea - să
semene cu o fantomă în depărtare, croindu-şi anevoie drum spre nord.
– Şi eu am desenat asta, am spus fără suflu.
– Ştiu, zise Wireman. Am văzut desenul. L-ai intitulat Prima.
Am frunzărit mai departe, trecând cu rapiditate peste teancuri mari de acuarele şi desene în creioane colorate, ştiind ce voi găsi până la urmă. Şi da, aproape de fundul coşuleţului am dat peste primul desen cu Perse făcut de Elizabeth. Numai că ea o desenase nouă, o frumuseţe suplă
cu trei catarge şi cu velele strânse, stând pe apele albastru-verzui ale golfului sub inconfundabilul soare â la Elizabeth Eastlake, care împrăştie lungi raze fericite de lumină. Era o minunată operă de artă, care mai că nu cerea o coloană sonoră în stil calipso.
Dar spre deosebire de celelalte desene, părea fals.
– Nu te opri aici, muchacho.
Corabia... corabia... familia, patru dintre rudele ei, în orice caz, stând pe plajă cu mâinile împreunate ca la decupajele din hârtie şi cu zâmbetele alea mari marca Elizabeth...
corabia... casa, cu ceea ce părea a fi o statuie ornamentală
pe peluză, un negru cu capul în jos... corabia, rândunica aceea albă splendidă... John Eastlake...
John Eastlake strigând... cu sângele curgându-i din nas şi dintr-un ochi...
M-am uitat ţintă la desen, încremenit. Era o acuarelă
făcută de un copil, însă făcută cu o pricepere diavolească.
Înfăţişa un om ce părea înnebunit de teroare, durere sau amândouă.
– Dumnezeule mare, am spus.
– Încă unul, muchacho, zise Wireman. Mai este un desen.
Am întors desenul cu omul strigător. Acuarelele vechi şi uscate scrâşniră ca nişte oase. Sub tatăl care striga era din nou corabia, numai că de data aceasta era de fapt corabia mea, Perse a mea. Elizabeth o pictase pe timp de noapte, şi nu cu pensula - încă mai desluşeam străvechile urme
uscate ale degetelor ei de copil în vâltoarea de cenuşiu şi negru. De data aceasta părea că în sfârşit văzuse dincolo de masca lui Perse. Punţile erau făcute aşchii, velele atârnau şi erau pline de găuri. În jurul ei, albastre în lumina unei luni care nu zâmbea şi nici nu împrăştia raze de fericire, sute de braţe scheletice ieşeau din apă într-un salut lichid. Şi, stând pe puntea din faţă, era o arătare umflată, palidă, vag feminină, îmbrăcată în ceva putred ce putea să fi fost pelerină, linţoliu... sau mantie. Era mantia-roşie, mantia mea roşie, numai că văzută din faţă.
