parte şi de cealaltă a casei. M-am uitat mai atent şi am văzut că unele dintre ferestrele de sus fuseseră bătute în scânduri. Linia acoperişului avea şi ea un aspect ciudat de dezechilibrat. Îmi luă o secundă ca să-mi dau seama de ce.
În capătul dinspre est era un coş de fum. În capătul dinspre vest ar mai fi trebuit să fie unul, dar lipsea.
– Poza asta a fost făcută după plecarea lor? am întrebat.
El clătină din cap.
– După spusele lui Shannington, a fost făcută în martie 1927, înainte să se înece fetiţele, când toată lumea era încă
bine-mersi. Fericită. Ceea ce vezi tu nu-s semne de ruină, ci pagube produse de furtună. Din cauza unei Alice.
– Care ce este?
– Sezonul uraganelor începe oficial pe 15 iunie prin părţile astea şi durează aproximativ cinci luni. Furtunile din afara sezonului, cele însoţite de ploi torenţiale şi vijelii puternice... în ceea ce-i priveşte pe bătrânii locului, toate se numesc Alice. Ca în cazul uraganului Alice. E un soi de glumă.
– Asta acum ai scornit-o.
– Nu. Esther - ăla mare din '26 - a ocolit Duma complet, dar Alice din martie '27 a lovit insula aproape frontal. Apoi a suflat spre ea şi a inundat regiunea Glades. A provocat pagubele pe care le vezi în poza asta - nu multe, dacă stai să te gândeşti; a răsturnat câţiva palmieri, a spart nişte sticlă, a răscolit peluza. Dar într-un alt fel, efectele lui încă
se mai simt. Pentru că pare un lucru aproape sigur că Alice a dus la înecarea lui Tessie şi Laura, iar aia a dus la tot restul. Inclusiv la faptul că tu şi cum mine stăm aici, acum.
– Explică-mi.
– Ţi-aminteşti asta?
Scoase din dosar altă poză, pe care mi-o aminteam foarte bine. Cea mare se afla pe palierul primului etaj al casei scărilor. Aceasta era o copie mai mică, mai clară. Era familia Eastlake, cu John Eastlake purtând un costum de baie negru dintr-o piesă şi semănând cu un actor de mâna
a doua de la Hollywood, specializat în filme cu detectivi şi epopei de junglă. O ţinea pe Elizabeth în braţe. O mână
sprijinea în căuşul ei funduleţul durduliu al fetiţei. Cealaltă
ţinea pistolul acela cu harpon, şi o mască de scafandru cu tot cu tub de respirat.
– Luându-mă doar după Elizabeth, aş spune că poza a fost făcută în jurul anului 1925, zise Wireman. Ea pare să aibă
doi ani, mergând spre trei. Şi Adriana - lovi cu degetul pe fiica cea mare - pare să aibă şaptesprezece, mergând spre treizeci şi patru, nu crezi?
Într-adevăr. Şaptesprezece ani şi împlinită la corp, chiar şi în costumul acela de baie care acoperea aproape totul.
– Are deja expresia aia ursuză, bosumflată, care spune
„vreau să fiu altundeva“, zise Wireman. Mă întreb cât de surprins a fost tatăl ei când fata a şters-o de acasă cu unul dintre oamenii lui de încredere de la fabrică. Şi mă întreb dacă, în adâncul sufletului, nu s-a bucurat că a plecat.
Adoptă accentul tărăgănat al lui Chris Shannington: O fugit la Atlanta c-un băiat cu cravată şi cozoroc. Apoi renunţă la accent. Presupun că subiectul unor fetiţe moarte, fie ele şi dispărute cu optzeci de ani în urmă, era încă unul sensibil pentru el. Ea şi noul ei bărbăţel s-au întors, dar atunci căutarea cadavrelor era în toi.
Am lovit cu degetul în bona de culoare, cu mină sumbră.
– Ea cine era?
– Melda sau Tilda sau poate, Doamne, ajută-ne, chiar Jecuba, după cum spune Chris Shannington. Tatăl lui ştia, dar Chris nu-şi mai aduce aminte.
– Frumoase brăţări.
El le aruncă o privire fără mare interes.
– Dacă spui tu.
– Poate că John Eastlake se culca cu ea, am spus. Poate că
brăţările erau un mic cadou.
– Quien sabe? Un văduv bogat, o femeie tânără - povestea nu e nouă.
Am lovit cu degetul în coşuleţul de picnic pe care tânăra femeie de culoare îl ţinea cu ambele mâini, cu braţele îndoite de parcă ar fi fost greu. Mai greu decât dacă ar fi conţinut doar câteva sendvişuri, te făcea să crezi..., dar poate că era un pui întreg în el. Şi poate şi câteva sticle de bere pentru stăpânu' - o mică recompensă pentru după
ce-şi va fi terminat scufundările pe ziua aceea.
– Ce culoare ai spune că are coşniţa aia? Maro-închis? Sau să fie roşie? Wireman îmi aruncă o privire ciudată.
– E o fotografie alb-negru, mi-e greu să-mi dau seama.
– Spune-mi cum a dus furtuna la moartea fetiţelor.
Deschise iar dosarul şi-mi înmâna un articol vechi de ziar, însoţit de o fotografie.
– Acesta e din Venice Gondolier, 28 martie 1927. Am găsit informaţia mai întâi pe net. Jack Cantori a sunat la ziar, a convins pe cineva să facă o copie şi să-mi trimită un fax.
Jack e nemaipomenit, apropo.
