Era o casă mare, Elizabeth locuise în ea mult timp şi acolo era cea mai proaspătă amintire a ei. Şi eu aş fi fost neliniştit, dacă n-aş fi fost sigur că spiritele rele de pe Duma Key se aflau în alt loc.

– Dacă te sun, să vii degrabă.

– Sigur. Sună-mă pe fixul de la Palacio sau pe mobilul meu.

– Eşti sigur că-ţi funcţionează mobilul? Tânărul păru puţin ruşinat.

– Bateria era cam slabă, atâta tot. Dar am încărcat-o în maşină. Wireman spuse:

– Mi-aş dori să înţeleg mai bine de ce simţi că trebuie să te implici mai departe în treaba asta, Edgar.

– Pentru că încă nu s-a încheiat. Ani la rând aşa a fost. Ani la rând, Elizabeth a trăit aici în linişte şi pace, mai întâi cu tatăl ei şi apoi singură. A făcut acte de caritate, a avut prieteni, a jucat tenis, a jucat bridge - aşa mi-a spus Mary Ire - şi mai presus de orice, s-a implicat pe scena artistică a Coastei însorite. A dus viaţa liniştită şi plină de bucurii a unei vârstnice cu mulţi bani şi puţine alte vicii în afară de fumat. Apoi lucrurile au început să se schimbe. La loteria.

Chiar tu ai spus-o, Wireman.

– Chiar eşti convins că ceva a făcut ca toate acestea să se întâmple, spuse el. Nu cu neîncredere; cu consternare.

– Asta crezi tu, am răspuns.

– Uneori cred. Nu asta vreau să cred. Că există ceva tentacule atât de lungi... cu vedere atât de bună încât să te vadă pe tine... să mă vadă pe mine... Dumnezeu ştie pe cine sau ce altceva...

– Nici mie nu-mi place, am spus, dar asta era departe de adevăr. Adevărul era că nu-mi plăcea situaţia nici cât negru sub unghie. Nu-mi place ideea că o entitate e posibil să-şi fi întins tentaculul şi s-o fi ucis pe Elizabeth - s-o fi speriat poate de moarte - doar ca să-i închidă gura.

– Şi crezi că poţi afla din desenele alea ce se întâmplă.

– Intru câtva, da. Cât de mult n-o să ştiu decât când o să

încerc.

– Şi după aia?

– Depinde. Aproape sigur un drum în partea de sud a insulei. Acolo au rămas lucruri neîncheiate.

Jack îşi puse jos paharul de ceai.

– Ce lucruri neîncheiate? Am clătinat din cap.

– Nu ştiu. Desenele ei mi-ar putea spune.

– Numai să nu te laşi prins de val şi să descoperi că nu te mai poţi întoarce la mal, spuse Wireman. Asta s-a întâmplat cu fetiţele alea două.

– Ştiu, am spus.

Jack arătă cu degetul spre mine.

– Ai grijă de tine. Aşa face un bărbat adevărat. Am încuviinţat din cap şi am arătat şi eu cu degetul spre el.

– Un bărbat adevărat.

15. INTRUSUL

I

Douăzeci de minute mai târziu şedeam în Micul Roz cu maculatorul în poală şi cu coşuleţul roşu de picnic alături.

Direct în faţă, umplând fereastra dinspre vest cu lumină, era golful. Mult sub mine era murmurul scoicilor. Pusesem şevaletul deoparte şi acoperisem masa de lucru pătată de vopsele cu o bucată de ştergar. Deasupra aşezasem rămăşiţele creioanelor ei colorate proaspăt ascuţite. Nu rămăsese mare lucru din creioanele acelea, care erau groase şi cumva antice, dar îmi făceam socoteala că aveau să-mi fie suficiente. Eram pregătit.

– Ba pe dracu', am spus. Niciodată nu aveam să fiu pregătit pentru asta, şi o parte din mine spera că nu se va întâmpla nimic. Eu credeam însă contrariul. Credeam că din cauza aceasta Elizabeth voise să-i găsesc desenele. Dar cât din ceea ce se afla în coşuleţul roşu chiar îşi amintise ea?

Bănuiala mea era că uitase bună parte din ceea ce i se întâmplase când era doar o copilă chiar înainte ca Alzheimer-ul să complice lucrurile. Pentru că uitarea nu este întotdeauna involuntară. Uneori este intenţionată.

Cine ar vrea să-şi amintească ceva atât de îngrozitor, încât îl făcuse pe tatăl tău să strige până ce a sângerat? Mai bine să o termini definitiv cu desenatul.

Să intri direct în sevraj. Mai bine să le spui oamenilor că nu eşti în stare să desenezi nici oameni din linii, că atunci când vine vorba de artă eşti ca absolvenţii bogaţi care susţin echipele sportive ale colegiului lor: dacă nu poţi fi atlet, fii un susţinător al atletismului. Mai bine să ţi-o scoţi complet

din minte, iar la bătrâneţe senilitatea insidioasă va avea grijă de restul.

O, o parte din acea veche abilitate ar putea încă rămâne -

ca un ţesut cicatrizat pe duramater, urmarea unei vechi răni (provocate de căderea dintr-o şaretă, să spunem) - şi poate că va trebui să găseşti modalităţi de a o lăsa să se manifeste din când în când, s-o exprimi ca o acumulare de puroi a unei infecţii care nu se va vindeca niciodată

complet. Aşa că începi să te interesezi de arta altora. Devii, la drept vorbind, o patroană a artelor. Şi dacă asta tot nu e de ajuns? Păi, poate începi să colecţionezi figurine şi clădiri de porţelan. Începi să-ţi clădeşti un Oraş de Porţelan.

Nimeni n-ar spune că crearea unui asemenea tableaux este artă, însă e în mod clar o ocupaţie creativă, şi acest regulat exerciţiu de imaginaţie - aspectul lui vizual, în special - e suficient pentru a o face să înceteze.

Pentru a face să înceteze ce?

Furnicătura, desigur.

Furnicătura aia blestemată.

M-am scărpinat la braţul drept, am trecut cu mâna prin el şi pentru a zece mia oară mi-am atins coastele. Am dat pe spate coperta maculatorului la prima pagină.

Î ncepeţi cu o suprafaţă albă.

Mă chema, aşa cum eram sigur că astfel de foi albe o chemaseră pe ea.

Umple-mă. Pentru că albul este absenţa memoriei,culoarea lui „nu-mi aduc aminte“. Fă. Arată. Desenează. Şiatunci, furnicătura o să dispară. Pentru o vreme, confuziase va micşora.

Te rog să rămâi pe Duma, spusese ea. Orice s-ar întâmpla. Avem nevoie de tine.

Credeam că asta ar putea fi adevărat.

Am desenat cu rapiditate. Doar câteva tuşe. Ceva ce putea fi o trăsură. Sau poate o şaretă - nemişcată şi aşteptând poneiul.

– Au trăit aici destul de fericiţi, m-am adresat studioului gol. Tată şi fiică. Apoi Elizabeth a căzut din şaretă şi a început să deseneze, neobişnuitul uragan a răscolit fundul golfului, fetiţele s-au înecat. Apoi au plecat toţi în Miami şi problemele încetează. Iar când s-au întors după aproape douăzeci şi cinci de ani...

Sub şaretă am scris BINE. Am făcut o pauză. Am adăugat DIN NOU.