tăiasem şi am scuturat sticla de câteva ori.

– Aşa face un bărbat adevărat, spuse Jack, rânjind.

– De ce, aveai de gând să bei din ea? am întrebat şi, după

un moment de gândire, eu şi Jack am izbucnit în râs.

– Hă? făcu Wireman. Nu pricep.

– Nu contează, spuse Jack, rânjind mai departe. Apoi îşi recapătă seriozitatea. Dar nu există vampiri pe lumea asta, Edgar. Poate că există fantome, asta sunt dispus să admit -

cred că aproape toată lumea crede că fantomele pot să

existe - însă vampiri nu există. Se lumină când îi veni o idee. Pe deasupra, e nevoie de un vampir pentru a face un alt vampir. Gemenele Eastlake s-au înecat.

Eu am luat din nou în mână harponul cel scurt şi l-am întors pe toate părţile, făcând ca lumina reflectată în vârful lui mătuit să se plimbe pe perete.

– Totuşi, asta îţi dă de gândit.

– Adevărat, aprobă Jack.

– La fel şi uşa pe care aţi găsit-o descuiată când aţi adus coşuleţul de picnic, am spus. Urmele. Pânza luată din raft şi aşezată pe şevalet.

– Vrei să spui că până la urmă aici a fost mâna bibliotecarului nebun, amigo?

– Nu. Doar că... Vocea mi se frânse, se întrerupse. Trebuia să mai iau o gură de apă înainte să pot spune ce trebuia spus. Doar că poate că vampirii nu sunt singurii care se pot întoarce din morţi.

– Despre ce vorbeşti? întrebă Jack. Despre zombie? M-am gândit la Perse cu velele ei putrede.

– Hai să-i numim dezertori.

XI

– Eşti sigur că vrei să rămâi singur la noapte aici, Edgar?

întrebă Wireman. Pentru că eu nu-s sigur că-i o idee prea bună. Mai ales în tovărăşia teancului ăluia de desene vechi.

Suspină. Ai izbutit să-i insufli lui Wireman o stare de înfrigurare de primă clasă.

Şedeam afară, în camera Florida, urmărind cum soarele îşi începe lunga şi lenta coborâre spre orizont. Adusesem brânză şi biscuiţi.

– Nu-s sigur că lucrurile ar merge altfel, am spus.

Consideră-mă un pistolar al lumii artistice. Eu pictez singur, partenere.

Jack mă privi pe deasupra unui pahar plin de ceai cu gheaţă.

– Ai de gând să pictezi?

– Ei, bine... să desenez. Asta ştiu să fac cel mai bine.

Iar când m-am gândit la o anumită pereche de mănuşi de grădinărit – JOS imprimat pe dosul uneia, MÂINILE pe dosul celeilalte - mi-am spus că e suficient să desenez, mai ales dacă le făceam cu creioanele colorate ale micuţei Elizabeth Eastlake.

M-am întors spre Wireman.

– Tu trebuie să fii la pompele funebre în seara asta, corect?

Wireman aruncă o privire la ceas şi scoase un suspin.

– Corect. De la şase la opt. Mâine sunt alte vizite în program de la prânz până la două. Rude de departe care vin să-şi arate colţii la intrusul uzurpator.

Acela sunt eu. Apoi actul final, poimâine. Slujba funerară

la Unitarian Universalist Church din Osprey. Asta e la ora zece. Urmată de incinerarea corpului la Abbot-Wexler. Foc şi pară, dulce Elizabeth.

Jack făcu o grimasă.

– Ce scârbos.

Wireman încuviinţă din cap.

– Moartea e scârboasă, fiule. Ţi-aminteşti ce cântam în copilărie? „Viermii se târăsc înăuntru, viermii se târăsc afară, iar puroiul curge ca spuma de bărbierit.“

– Frumos, am spus.

– Mda, fu de acord Wireman. Îşi alese un alt biscuit, îl privi, apoi îl aruncă violent înapoi pe tavă. Biscuitul ricoşa şi căzu pe jos. Asta-i o nebunie. Toată tărăşenia.

Jack culese biscuitul, păru să contemple ideea de a-l mânca, apoi îl puse deoparte. Poate se decisese că a mânca biscuiţi luaţi de pe podeaua unei camere Florida nu este un lucru demn de un bărbat adevărat. Poate că aşa era. Atât de multe nu sunt.

I-am spus lui Wireman:

– În seara asta, când te întorci de la pompele funebre, treci pe la mine, bine?

– Da.

– Dacă-ţi spun că sunt bine, să te duci liniştit acasă, aşa să

faci.

– Să nu te întrerup dacă te întreţii cu muza ta. Sau cu spiritele.

Am aprobat, pentru că nu greşea foarte tare. După aceea m-am întors spre Jack.

– Iar tu stai la El Palacio cât timp Wireman e la pompele funebre, aşa-i?

– Sigur, dacă aşa vreţi voi, băieţi.

Părea puţin neliniştit de ideea asta, şi nu-l învinovăţeam.