cu vocile lor suave“.
– Presupun că asta era înainte de Jay-Z.
– Absolut. Mai mult decât atât, am discutat cu Chris Shannington, de pe Casey Key - aproape sigur l-ai văzut. Un moşneag pitoresc care umblă peste tot cu un baston noduros din lemn de măceş, înalt aproape cât el, şi cu o pălărie de pai mare pe cap. Tatăl lui, Ellis Shannington, a fost grădinarul lui John Eastlake. Potrivit spuselor lui Chris, Ellis a fost cel care le-a dus pe Maria şi Hannah, cele două
surori mai mari ale lui Elizabeth, înapoi la şcoala Braden
după vreo zece zile de la înec. A spus: „Feţişoarele ăle iereau cu sufletu' rupt după ăle mici.“
Wireman imită accentul sudist al bătrânului într-un fel straniu, care mă duse din nou cu gândul la Morsă şi Dulgher, plimbându-se pe plajă cu micuţele Stridii. Singura parte din poem pe care mi-o aminteam cu claritate era când Dulgherul le spune Stridiilor că au avut o călătorie de vis, însă ele sigur că nu puteau răspunde, căci au fost mâncate - până la ultima.
– Vrei să auzi ce am aflat sau nu? întrebă Wireman.
– Ai timp să-mi spui acum?
– Sigur. Annmarie e în serviciu până la unsprezece, deşi, pentru eficienţă, cel mai adesea împărţim serviciul. Ce-ar fi să discutăm în casă? Am un dosar.
Nu-i mare lucru în el, dar e cel puţin o poză care merită a fi văzută. Chris Shannington o avea într-o cutie cu lucrurile tatălui său. Am mers cu el la Biblioteca Publică de pe Casey Key şi am copiat-o. E o poză cu Heron's Roost.
– Cum era pe atunci, vrei să spui?
Porniserăm înapoi pe pasarelă, dar Wireman se opri.
– Nu, amigo, ai înţeles greşit. Eu vorbesc despre Heron's Roost cel original. El Palacio este al doilea Roost, construit la aproape douăzeci şi cinci de ani după ce fetiţele s-au înecat. Pe atunci, cele zece sau douăsprezece milioane ale lui John Eastlake se multiplicaseră într-o sută cincizeci de milioane, sau cam aşa ceva. „Războiul e o afacere profitabilă, investeşte-l pe fiul tău.“
– Mişcare de protest împotriva Războiului din Vietnam, 1969, am spus. Lozincă deseori văzută alături de „Femeia are nevoie de bărbat aşa cum peştele are nevoie de bicicletă.“
– Bravo, amigo, zise Wireman. Flutură mâna spre vegetaţia abundentă care începea puţin mai la sus de locul unde ne aflam noi. Primul Heron's Roost a fost acolo, la vremea la care lumea era tânără şi fetişcanele ziceau poop-oopie-doop.
M-am gândit la Mary Ire, nu doar ameţită sau pilită, ci de-a dreptul beată, spunând: Doar o singura casă, stând acolo sus şi semănând cu ceva ce ai putea vedea în Turneul Caselor Elegante din Charleston sau Mobile.
– Ce s-a întâmplat cu ea? am întrebat.
– Din câte ştiu, nimic în afară de scurgerea timpului şi degradarea, zise el. Când John Eastlake a renunţat la recuperarea corpurilor gemenelor sale, a renunţat şi la Duma Key. Şi-a pus pe liber majoritatea angajaţilor, şi-a strâns boarfele, şi-a luat cele trei fiice care-i mai rămăseseră, s-a urcat în Rolls-Royce - chiar avea unul - şi a plecat. Un roman pe care F. Scott Fitzgerald nu l-a scris niciodată, asta a spus Chris Shannington. Mi-a zis că
Eastlake nu şi-a găsit niciodată liniştea sufletească până
când Elizabeth nu l-a adus înapoi aici.
– Crezi că ăsta-i un lucru pe care Shannington îl ştie cu adevărat sau doar o poveste pe care s-a obişnuit să se audă spunând-o?
– Quien sabe? întrebă Wireman. Se opri din nou şi flutură
din mână spre capătul sudic al Duma Key. Pe atunci, zona aia nu se afla sub stăpânirea vegetaţiei. Puteai vedea casa de pe continent şi viceversa. Şi din câte am cunoştinţă, amigo, casa tot acolo este. Ce a mai rămas din ea. Stă şi putrezeşte.
Ajunse la uşa bucătăriei şi se uită la mine, fără a zâmbi.
– Aia ar fi ceva demn de pictat, nu crezi? O
corabie-fantomă naufragiată pe uscat.
– Poate, am spus. Poate că ar fi.
VIII
Mă conduse în biblioteca în colţul căreia se găsea armura şi pe peretele căreia erau expuse arme de muzeu. Acolo, pe masa de lângă telefon, era un dosar purtând titlul
JOHN EASTLAKE/HERON'S ROOST I.
Îl deschise şi scoase o fotografie înfăţişând o casă de o incontestabilă asemănare cu aceasta în care ne aflam -
asemănare, să spunem, dintre doi verişori primari. Totuşi, se vedea o diferenţă fundamentală, iar asemănările -
aceeaşi amprentă la sol, mi se părea, şi acelaşi acoperiş din şindrilă spaniolă portocaliu aprins - nu făceau decât să o evidenţieze.
Palacio-ul de acum se ascundea de lume în spatele unui zid înalt întrerupt doar de o poartă - nu exista nici măcar o intrare de serviciu. Avea o frumoasă curte interioară pe care puţini oameni în afară de Wireman, Annmarie, fata care curăţa piscina şi grădinarul care venea de două ori pe săptămână o puteau vedea; era ca trupul unei femei frumoase ascuns de o vestimentaţie amorfă.
Primul Heron's Roost era foarte diferit. Asemenea conacului lui Elizabeth din Oraşul de Porţelan, avea o jumătate de duzină de pilaştri şi o verandă largă, primitoare. Un drum de acces lat urca îndrăzneţ către el, despărţind în două ceea ce păreau a fi doi acri de peluză.
Nu era un drum de pietriş însă, aşa cum îmi spusese Mary Ire, ci de scoici rozalii sfărâmate. Casa aceasta era o invitaţie pentru toată lumea. Succesorul ei - El Palacio -
spunea lumii să stea naibii unde i-e locul. Ilse văzuse asta pe dată, şi o văzusem şi eu, dar în ziua aceea ne uitasem dinspre drum. De atunci, perspectiva mea se schimbase, şi pe drept cuvânt: Mă obişnuisem să o văd dinspre plajă. Să
mă apropii de ea din partea sa nefortificată.
Primul Heron's Roost fusese de asemenea mai înalt, două
etaje în faţă şi trei în spate, aşa încât - dacă într-adevăr era situat pe o ridicătură de teren, cum spusese Mary - oamenii de la ultimul etaj ar fi avut o năucitoare privelişte de trei sute şaizeci de grade a golfului, a continentului, a Casey Key şi a insulei Don Pedro. Deloc rău. Dar peluza părea ciudat de sălbatică - neîntreţinută - şi erau goluri în şirul de palmieri ornamentali ce dansau ca nişte fete hula de o
