BINE DIN NOU.

Bine, şoptiră scoicile sub mine. Bine din nou.

Da, fuseseră bine, John şi Elizabeth fuseseră bine. Şi după

moartea lui John, Elizabeth continuase să fie bine. Bine în compania expoziţiilor ei de artă. Bine în compania porţelanurilor ei. Apoi, cine ştie de ce, lucrurile începuseră

din nou să se schimbe. Nu ştiam dacă moartea soţiei şi a fiicei lui Wireman fuseseră o parte din acea schimbare, dar credeam că e posibil să fi fost. Cât despre sosirea lui şi a mea pe Duma Key, nu credeam că e vreo umbră de îndoială. Nu aveam niciun motiv raţional să cred asta, dar o credeam.

Lucrurile pe Duma Key decurseseră normal... apoi ciudat...

apoi, pentru o perioadă lungă, îşi reintraseră în normalitate.

Iar acum...

Ea s-a trezit.

Masa se scurge.

Dacă voiam să ştiu ce se petrecea acum, trebuia să aflu ce se petrecuse atunci. Periculos ori nu, trebuia să aflu.

II

Am luat primul ei desen, care nu era câtuşi de puţin un desen, ci doar o linie nesigură trasată pe mijlocul hârtiei.

Am luat-o în mâna stângă, am închis ochii şi m-am prefăcut că o ating cu cea dreaptă, aşa cum făcusem cu mănuşile de grădinărit JOS MÂINILE ale lui Pam. Am încercat să-mi văd

degetele de la mâna dreaptă cum se plimbă peste acea linie ezitantă. Le-am văzut - oarecum - dar am simţit un soi de disperare. Aveam de gând să fac asta cu toate desenele ei? Probabil că erau douăsprezece duzini, iar asta era o estimare largă. De asemenea, nu mă simţeam tocmai copleşit de informaţii parapsihologice.

Ia-o uşor. Roma n-a fost clădită într-o oră.

Am hotărât că puţin Radio Free Bone nu-mi putea face rău, ba dimpotrivă, îmi va face bine. M-am ridicat, ţinând antica bucată de hârtie în mâna dreaptă şi, desigur, aceasta căzu ca o frunză la podea, pentru că mâna dreaptă

nu exista. M-am aplecat s-o ridic, spunându-mi că greşisem proverbul, că proverbul era Roma n-a fost clădită într-o zi.

Dar Melda zice olă.

M-am oprit, ţinând foaia de hârtie în mâna stângă. Mâna pe care macaraua nu reuşise s-o atingă. Oare asta era o amintire adevărată, ceva ce să fi ieşit din desen, ori doar ceva născocit de mine? Doar mintea mea, încercând să-mi facă pe plac?

– Nu e un desen, am spus, privind linia ezitantă.

Nu, dar s-a vrut a fi un desen.

M-am lăsat înapoi în scaun cu un zgomot puternic. N-a fost un act voluntar; s-a datorat mai mult genunchilor mei, care-şi pierdură puterea şi cedară. Am privit linia, apoi m-am uitat pe geam. De la golf la linie. De la linie la golf.

Elizabeth încercase să deseneze orizontul. Fusese prima ei grijă.

Da.

Am luat maculatorul şi am ales unul dintre creioanele ei.

Nu conta care anume, atât timp cât era al ei. În mâna mea părea prea mare, prea gros. Mai părea şi perfect la locul lui.

Am început să desenez.

Pe Duma Key, asta ştiam cel mai bine să fac.

III

Am desenat un copil şezând pe oliţă. Avea capul bandajat.

Avea un pahar într-o mână. Celălalt braţ era petrecut pe după gâtul tatălui. Bărbatul purta cămaşă de corp şi avea spumă de ras pe obraji. În fundal, doar o umbră, se vedea menajera. Nu apăreau brăţări în desenul acesta, pentru că

ea nu le purta mereu, însă năframa o avea înfăşurată pe cap, cu nodul în faţă. Nan Melda, persoana cea mai apropiată de o mamă pe care Libbit o cunoscuse vreodată.

Libbit?

Da, aşa-i spuneau ei. Aşa-şi spunea şi ea. Libbit, micuţa Libbit.

– Cea mai mică dintre toate, am murmurat şi am dat peste cap prima pagină a maculatorului. Creionul - prea scurt, prea gros, nefolosit de mai bine de trei sferturi de secol -

era unealta perfectă, canalul de comunicare perfect. Începu iarăşi să se mişte.

Am desenat-o pe fetiţă într-o cameră. Cărţi apărură pe peretele din spatele ei, arătând că era vorba de un birou.

Biroul lui tati. Bandajul înfăşură capul fetiţei. Ea era la o masă. Purta ceva ce părea a fi capot. Avea un

(cle-ion)

creion în mână. Unul dintre creioanele colorate? Probabil nu - nu atunci, nu încă - dar asta nu conta. Îşi găsise menirea, obiectivul, metier-ul ei. Şi ce foame simţea! O

foame de lup!

Ea îşi spune: Î mi mai trebuie hârtie, te rog.

Ea îşi spune: Eu sunt ELIZABETH.

– S-a desenat literalmente înapoi pe lume, am spus şi, din cap până-n picioare, m-am făcut piele de găină - căci nu făcusem şi eu acelaşi lucru? Nu făcusem exact acelaşi lucru aici, pe Duma Key?

Aveam treabă. Mă gândeam că va fi o seară lungă şi epuizantă, însă ştiam că sunt pe punctul de a face mari

descoperiri, iar ceea ce simţeam nu era spaimă - nu atunci -

ci un soi de surescitare electrizantă.

M-am aplecat şi am luat al treilea desen al lui Elizabeth. Al patrulea. Al cincilea. Al şaselea. Mişcându-mă din ce în ce mai repede. Uneori mă opream să desenez, dar în cea mai mare parte a timpului nu era nevoie de asta. Acum, desenele mi se formau în minte, şi motivul pentru care nu mai trebuia să le transpun pe hârtie mi se părea clar: Elizabeth făcuse deja asta cu mult timp în urmă, când îşi revenea de pe urma accidentului care aproape că-i luase viaţa.

În zilele fericite, înainte ca Noveen să înceapă să