– Tablourile tale... tablourile cu corabia... sunt pe continent? La galerie? Eu şi Wireman am făcut un schimb de priviri. El înălţă din umeri.
– Da, am spus.
– Bun. Zâmbi. Mă voi odihni, atunci. Toate celelalte pot să
aştepte... până după ce-ţi vei fi ţinut expoziţia. Momentul tău în bătaia soarelui. Le vinzi?
Tablourile cu vaporul?
Eu şi Wireman am mai schimbat o privire, şi mesajul din ochii lui era foarte clar: N-o necăji.
– Sunt marcate NDV, Elizabeth. Asta înseamnă...
– Ştiu ce înseamnă, Edgar, n-am căzut din portocal ieri.
Înăuntrul buzunăraşelor lor adânci de riduri, prinşi pe o faţă care se stingea către moarte, ochii ei scăpărară.
– Vinde-le. Oricât de multe ar fi, trebuie să le vinzi. Şi oricât de greu ţi-ar fi.
Desparte-le, trimite-le în cele patru zări. Mă înţelegi?
– Da.
– O s-o faci?
Nu ştiam dacă eram sau nu în stare, dar am recunoscut la ea semnele de agitaţie crescândă din propriu-mi trecut nu foarte îndepărtat.
– Da.
În acel moment, i-aş fi promis şi că voi sări pe lună în bocanci plumbuiţi, dacă asta i-ar fi adus liniştea sufletească.
– Nici atunci s-ar putea să nu fie în siguranţă, şopti ea pe o voce aproape îngrozită.
– Termină, acum, am spus şi am mângâiat-o pe mână. Nu te mai gândi la asta.
– Bine. O să mai vorbim după expoziţia ta. Toţi trei. O să
fiu mai în forţă... cu mintea mai limpede... iar tu, Edgar, o să poţi fi atent. Ai fiice? Parcă mi-amintesc că ai.
– Da, şi vor sta pe continent cu mama lor. La Ritz. Asta s-a aranjat deja.
Ea zâmbi, dar colţurile buzelor îi căzură aproape imediat.
Parcă i s-ar fi topit gura.
– Lasă-mă jos, Wireman. Am fost în mlaştină... patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi... aşa mă simt... şi sunt obosită.
El o coborî şi Annmarie intră cu o tavă pe care era un pahar plin cu ceva indefinit. Nici gând ca Elizabeth să bea din el; ea trăsese deja pe dreapta. Deasupra capului ei, cea mai singură fată din lume şedea într-un scaun şi se uita la nesfârşit pe geam, cu faţa ascunsă de faldurile părului, goală cu excepţia unei perechi de pantofi.
X
Pe mine somnul mă vizită târziu în noaptea aceea. Era trecut de miezul nopţii când în sfârşit am început să pierd contactul cu realitatea. Mareea se retrăsese şi conversaţia
şoptită de sub casă încetase. Asta însă nu le făcu şi pe vocile şoptite din capul meu să tacă.
O altă Florida, şopti Mary Ire. Aia era o altă Florida.
Vinde-le. Oricât de multe ar fi, trebuie să le vinzi. Asta era Elizabeth, desigur.
Elizabeth cea matură. Am auzit însă o altă versiune a ei şi, pentru că a trebuit să inventez vocea aceea, ce am auzit era vocea lui Ilse aşa cum fusese ea în copilărie.
Este comoară, tati, spuse vocea aceasta. Poţi ajunge la ea dacă-ţi pui masca şi tubul de respirat. Îţi pot arăta unde să
cauţi.
Am făcut un desen.
XI
M-am trezit odată cu zorii zilei. Am crezut că mă pot culca la loc, dar nu înainte să iau câteva pilule de Oxycontin pe care încă le aveam puse deoparte şi înainte să dau un telefon. Am luat pastila, apoi am format numărul de la Scoto şi mi-a răspuns robotul telefonic - doar peste patru ore avea să ajungă cineva la galerie. Cei din lumea artistică
nu sunt oameni matinali.
Am format 11 pentru extensia lui Dario Nannuzzi şi, după
bip, am spus:
– Dario, sunt Edgar. M-am răzgândit cu privire la seria Fata şi corabia.
