Vreau totuşi să le vând, bine? Singurul caveat este că
trebuie să ajungă fiecare la alt cumpărător, dacă e posibil.
Mersi.
Am închis şi m-am dus înapoi în pat. Am zăcut acolo cincisprezece minute urmărind ventilatorul din tavan cum se roteşte leneş şi ascultând scoicile şoptind sub mine.
Pastila îşi făcea efectul, însă eu eram perfect treaz. Şi ştiam de ce.
Ştiam exact de ce.
M-am ridicat din nou, am format „reapelare“, am ascultat mesajul preînregistrat, apoi am format iarăşi extensia lui Dario. Vocea lui mă invită să las un mesaj după semnalul sonor.
– Mai puţin Nr. 8, am spus. Acela e încă NDV.
Şi de ce era oare NDV?
Nu pentru că era genial, deşi eu credeam că este. Nici chiar pentru că atunci când mă uitam la el mi se părea că-mi ascult cea mai întunecată parte a inimii cum îşi spune povestea. Era NDV pentru că simţeam că ceva mă lăsase să
trăiesc doar pentru a-l picta, iar a-l vinde ar însemna să-mi neg propria viaţă şi toată durerea pe care o îndurasem pentru a o recăpăta.
Mda, asta.
– Acela e al meu, Dario, am spus.
După care m-am întors în pat şi de data asta am adormit.
CUM SE FACE UN DESEN (VII)
Ţineţi minte că sintagma „a vedea înseamnă a crede“
pune căruţa înaintea calului. Arta este artefactul concret alcredinţei şi speranţei, materializarea unei lumi care altfeln-ar fi mai mult decât un văl al conştiinţei inutile întinspeste un abis al misterului. Şi pe deasupra-dacă nu credeţiceea ce vedeţi, cine să creadă arta voastră?
Problema după comoară a ţinut numai şi numai decredinţă. Elizabeth era extraordinar de talentată, dar nu eradecât un copil - iar la copii, credinţa e un dat natural. Faceparte din dotarea standard. La fel, copiii, nici chiar ceitalentaţi (mai ales cei talentaţi), nu se află în deplinătateafacultăţilor mentale. Raţiunea lor încă doarme, iar somnulraţiunii naşte monştri.
Iată un tablou pe care nu l-am pictat niciodată:Gemeni identici în salopete identice, numai că una e roşie,cu un L în faţă, iar cealaltă e albastră, cu un T. Fetele se ţin de mână în timp ce aleargă pe cărarea ce duce la Shade Beach. Îi spun aşa pentru că mare parte din zi se află la umbra lui Hag's Rock. Pe feţele lor palide şi rotunde se văd urme de lacrimi, dar în scurt timp acestea vor dispărea, pentru că deja ele sunt prea terorizate ca să plângă.
Dacă credeţi asta, puteţi vedea restul.
Un corb uriaş zboară încet pe lângă ele, cu capul în jos, cuaripile larg deschise. Le vorbeşte pe vocea tăticului lor.
Lo-Lo cade şi îşi taie genunchii pe scoici. Tessie o trage înpicioare. Fetele fug. Nu de corbul vorbitor care zboară cucapul în jos se tem ele şi nici de felul în care cerul devineuneori din albastru roşu aprins şi apoi se întoarce laalbastru, ci de arătarea din spatele lor.
Uriaşul.
Chiar şi cu colţii aceia seamănă puţin cu una dintrebroscuţele nostime pe care Libbit le desena, însă aceasta e
mult mai mare, şi suficient de reală ca să arunce umbră pepământ. Suficient de reală ca să pută şi să zguduiepământul cu fiecare săritură. Au fost speriate de tot soiulde lucruri de când tati a găsit comoara, şi Libbit spune că
nu ies noaptea din camera lor şi că nici nu se uită pe geam,dar acum e ziuă, iar arătarea din spatele lor este prea reală
pentru a nu crede în existenţa ei, şi câştigă teren.
Data următoare Tessie e cea care cade şi Lo-Lo cea care otrage sus, aruncând o privire îngrozită în spate, la arătarea care le urmăreşte. E înconjurată de insecte dănţuitoare pe care uneori le culege din aer cu limba. Lo-Lo o vede pe Tessie într-unul dintre ochii ei bulbucaţi, tâmpi. Pe ea însăşi se vede în celălalt.
Dau buzna pe plajă gâfâind şi cu răsuflarea tăiată şi acumnu mai au unde merge decât în apă. Însă poate că mai au,pentru că barca s-a întors din nou, cea pe care au văzut-odin ce în ce mai des în ultimele săptămâni. Libbit spune că
barca nu este ceea ce pare, dar acum ea este un plutitorvis alb al siguranţei, şi pe deasupra - nu au de ales. Uriaşuleste aproape în urma lor.
A ieşit din piscină tocmai când ele terminau jocul de-aNunta din Rampopo a lui Adie, la casa pentru păpuşi de pepeluza laterală (astăzi, Lo-Lo a jucat rolul lui Adie). Uneori,Libbit poate face lucrurile alea oribile să dispară mâzgălindîn carneţelul ei, dar acum Libbit doarme - a avut multenopţi agitate în ultima vreme.
Uriaşul sare de pe cărare şi aterizează pe plajă,împrăştiind nisip în jurul său. Ochii lui bulbucaţi seholbează. Fragilul lui pântece alb, plin până la refuz demăruntaie zgomotoase, dă pe delături. Gâtul lui pulsează.
Cele două fetiţe, stând cu mâinile împletite şi cu picioareleîn spuma agitată a. ceea ce tati numeşte „maree mică“, seuită una la cealaltă. Apoi se uită amândouă la corabie,legănându-se la ancoră cu velele strânse şi strălucind. Pareşi mai aproape, de parcă s-ar fi mişcat spre ţărm ca să lesalveze.
Lo-Lo spune: N-avem încotro.
Tessie spune: Dar nu ştiu să ÎNOT!
Ştii să înoţi câineşte!
Uriaşul sare. Ele îi aud măruntaiele clefăind cândaterizează. Sună ca un gunoi ud într-un butoi cu apă.
Albastrul se stinge de pe cer şi apoi cerul sângerează roşu.
După care, încet, se schimbă înapoi. Genul ăsta de zi a fost.
Şi nu ştiau oare ele că genul ăsta de zi urma? N-o văzuseră
