– Ascultaţi, oameni buni, am spus, aici Edgar. Nu vreau să

expediaţi niciun tablou sau desen până când nu vă spun eu, bine? Nici măcar unul singur.

Ţineţi-le la păstrare câteva zile. Apelaţi la orice scuză vă

vine în minte, numai nu le expediaţi. Vă rog. E foarte important.

Am întrerupt legătura şi m-am uitat la Wireman.

14 Shipped (în lb. engl. în original) - derivat de la ship - „vas“, „corabie“, „vapor“

(n. tr.).

– Crezi c-o vor face?

– Ţinând cont de valoarea ta de piaţă? Ba bine că nu. Şi tocmai te-ai scutit de o lungă şi complicată conversaţie.

Acum, putem să ne întoarcem la...

– Nu încă.

Familia şi prietenii mei erau cei mai vulnerabili, iar faptul că plecase fiecare pe drumul lui nu mă liniştea câtuşi de puţin. Perse demonstrase deja că are tentacule lungi. Iar eu începusem să-i pun beţe în roate. Mă gândeam că e furioasă pe mine, sau speriată de mine, sau amândouă.

Primul meu impuls fu s-o sun pe Pam, dar apoi mi-am amintit ce spusese Wireman, că mă scutisem de o lungă şi complicată conversaţie. În loc de carneţelul lui Wireman, mi-am consultat propria memorie fragilă... şi măcar acum, sub presiune, funcţiona.

Dar o să-mi răspundă robotul lui, m-am gândit. Şi aşa se întâmplă, dar la început nu mi-am dat seama.

„Bună, Edgar.“ Vocea lui Tom Riley, dar nu vocea lui Tom.

Era golită de emoţie. Din cauza medicamentelor pe care le ia, mi-am spus... deşi absenţa aceea nu se simţise la Scoto.

– Tom, ascultă şi nu spune ni...

Dar vocea continuă. Vocea aceea absentă. „Ea o să te ucidă, ştii? Pe tine şi pe toţi prietenii tăi. Aşa cum m-a ucis pe mine. Doar că eu sunt încă în viaţă.“ M-am clătinat pe picioare.

– Edgar! zise Wireman tăios. Edgar, ce se întâmplă?

– Taci, am spus. Vreau să aud.

Mesajul părea să se fi încheiat, dar încă îi mai auzeam respiraţia. O respiraţie uşoară, superficială, răzbătând taman din Minnesota. Apoi el continuă. „E mai bine să fii mort“, spuse. „Acum, trebuie să mă duc şi s-o ucid pe Pam.“

– Tom! am strigat la robotul telefonic. Tom, trezeşte-te!

„După ce o să fim morţi, o să ne căsătorim. Va fi o nuntă

la bordul navei. Aşa mi-a promis ea.“

– Tom!

Wireman şi Jack se precipitară asupra mea, unul prinzându-mă de braţ, celălalt prinzându-mă de ciot. Nici n-am observat. După care:

„Lăsaţi un mesaj după semnalul sonor.“ Se auzi un bip, apoi pe fir se lăsă tăcerea. N-am pus jos receptorul; l-am scăpat din mână. M-am întors spre Wireman.

– Tim Riley o să-mi ucidă soţia, am zis. După care am continuat, deşi cuvintele nu păreau ale mele: Poate că deja a ucis-o.

XII

Wireman nu-mi ceru explicaţii; îmi spuse doar s-o sun. Am dus receptorul înapoi la ureche, dar nu-mi aminteam numărul ei. Wireman mi-l citi, însă n-am reuşit să-l formez; pentru prima dată în multe săptămâni, partea afectată a vederii mele se înroşi cu totul.

Îl formă Jack în locul meu.

Am ascultat telefonul cum suna în Mendota Heights, aşteptând vocea voioasă şi impersonală a lui Pam de pe robotul telefonic - un mesaj spunând că este în Florida, dar că va răspunde la mesaje curând. Pam care nu mai era în Florida, dar care era posibil să zacă moartă pe podeaua din bucătărie, cu Tom Riley alături, la fel de mort. Viziunea era atât de clară, că puteam vedea sânge pe dulapuri şi pe cuţitul din mâna înţepenită a lui Tom.

Un sunet de clopoţel... două... trei... următorul avea să

declanşeze robotul...

– Alo?

Era Pam. Părea cu răsuflarea tăiată.

– Pam! am strigat. Isuse Cristoase, chiar tu eşti?

Răspunde-mi!

– Edgar? Cine ţi-a spus?

Părea absolut zăpăcită. Şi tot cu răsuflarea tăiată. Sau poate nu. Vocea aceea îmi era cunoscută: uşor înfundată, aşa cum vorbea când era răcită, sau când...

– Pam, plângi cumva? După care, cu întârziere: Ce să-mi spună?

– De Tom Riley, zise ea. Credeam că la telefon va fi fratele lui. Sau - te rog, Doamne, nu! - mama lui.

– Ce-i cu Tom?

– Nu avea nimic la drumul de întoarcere, zise ea, râdea şi se fălea cu noul lui desen, a jucat cărţi în partea din spate a avionului cu Kamen şi alţi câţiva.

Acum chiar începu să plângă, suspine mari ca de electricitate statică, printre care îi răzbăteau cuvintele. Era un sunet neplăcut, însă era totodată frumos. Pentru că era un semn de viaţă.

– Nu avea nimic, reluă ea. Şi apoi, astă-seară, s-a sinucis.

În ziare probabil că se va spune că a fost un accident, dar a fost o sinucidere. Aşa zice Bozie.

Bozie are un prieten poliţist care l-a sunat şi i-a spus, după

care m-a sunat pe mine. Tom a intrat cu maşina într-un zid de protecţie cu o sută zece kilometri la oră sau şi mai mult.

N-au fost urme de frânare. S-a întâmplat pe Route 23, ceea ce înseamnă că probabil se îndrepta încoace.