în ochii hăituiţi ai lui Libbit? Nan Melda ştie; până şi tatiştie, iar el nu e aici tot timpul. Astăzi, el e în Tampa, iarcând ele se uită la oroarea verzui-albă care aproape că le-aprins din urmă, ştiu că Tampa ar putea la fel de bine să fiepe partea nevăzută a lunii. Sunt pe cont propriu.
Tessie o prinde pe Lo-Lo de umăr cu degete reci. Dar volbura?
Însă Lo-Lo clatină din cap. Volbura e bună! Volbura o să ne ducă la barcă!
Nu mai e timp de gândire. Arătarea-broască se pregăteştesă sară din nou. Iar ele înţeleg că, deşi nu poate fi real, cineştie cum, este. Le poate ucide. Mai bine să rişti intrarea înapă. Aleargă, ţinându-se mai departe de mână, şi searuncă în caldo. Îşi aţintesc ochii spre ambarcaţiunea subţire şi albă care tresaltă ancorată la mică distanţă. Cu siguranţă vor fi luate la bord şi cineva va folosi radioul pentru a suna la Roost. „Am pescuit două sirene mici“, vor spune ei. „Ştiţi pe cineva care le vrea?“
Volbura le desparte mâinile. E nemiloasă, iar Lo-Lo eprima care se îneacă, pentru că ea se zbate mai tare.
Tessie o aude strigând de două ori. Prima dată după ajutor.
Apoi, dându-se bătută, numele surorii ei.
Între timp, un capriciu al volburii o împinge pe Tessiedrept spre corabie şi, în acelaşi timp, o ţine la suprafaţă.
Câteva momente magice e ca şi când ar fi pe o placă desurf şi firavele ei mişcări câineşti o fac să înainteze caîmpinsă de un motor. Apoi, chiar înainte ca un curent mai
rece să se ridice din adâncuri şi să i se înfăşoare în jurulgleznelor, vede corabia transformându-se într-o...
Iată aici o imagine pe care chiar am pictat-o, şi nu o dată,ci iar şi iar şi iar:
Albeaţa carenei nu dispare la propriu; este trasă în jos casângele scurgându-se din obrazul unui om îngrozit.
Frânghiile se deşiră. Porţiunile lucioase îşi pierd luciul.
Sticla din geamurile de la cabina dinspre pupa fac explozie.
Un amalgam de te miri ce apare pe punte, rostogolindu-sede la prova spre pupa. Numai că a fost acolo de la început.
Tessie doar nu l-a văzut. Acum vede.
Acum crede.
O creatură iese din puntea inferioară. Se târăşte sprebalustradă, de unde se uită-n jos la fetiţă. E o arătaregârbovită într-o pelerină roşie cu glugă. Păr ce ar putea să
nici nu fie păr flutură jilav în jurul unei feţe scurse. Mâinigalbene strâng lemnul aşchiat, putred. Apoi, una se ridică
încet.
Şi flutură spre fetiţa care în scurt timp va fi DISPĂRUTA.
Spune: Vino la mine, copilă.
Şi, înecându-se, Tessie Eastlake îşi spune: E o FEMEIE!
Se scufundă. Şi oare simte mâini încă puţin călduţe,mâinile durduliei ei surori moarte, apucând-o de gambe şitrăgând-o în jos?
Da, sigur că da. Sigur că simte.
A crede înseamnă şi a simţi.
Orice artist vă poate spune asta.
13. EXPOZIŢIA
I
Într-o bună zi, dacă veţi trăi mult şi dacă mecanismul vostru gânditor se va menţine în stare de funcţionare, vă
veţi aminti ultimul lucru bun care vi s-a întâmplat în viaţă.
Vorbele astea nu-s pesimiste, ci doar logice. Sper că eu nu mi-am epuizat încă lucrurile bune din viaţă - n-ar mai avea sens să trăiesc, dacă aş crede asta - dar a trecut mult timp de când n-am mai avut parte de unul. Pe acela mi-l amintesc cu claritate. S-a întâmplat acum ceva mai mult de patru ani, în seara de 15 aprilie, la Galeria Scoto. Era între şapte patruzeci şi cinci şi opt, şi umbrele pe Palm Avenue începeau să capete primele nuanţe vagi de albastru. Ştiu timpul exact pentru că mă tot uitam la ceas. Scoto era deja înţesată de oameni - plină până la limita legală şi probabil dincolo de ea - dar familia mea nu sosise. Le văzusem pe Pam şi pe Illy mai devreme în ziua aceea, iar Wireman mă
asigurase că zborul Melindei nu avea întârziere, dar până la acel moment al serii nu văzusem nici urmă de ei. Şi nici nu primisem vreun telefon.
În alcovul din stânga mea, unde barul şi opt dintre tablourile Apus cu… atrăseseră o mulţime de oameni, un trio de la conservatorul de muzică local interpreta o versiune funerară a „My Funny Valetine“. Mary Ire (ţinând un pahar de şampanie în mână, dar până acum trează) dădea explicaţii despre artă unui grup restrâns de persoane atente. La stânga era o încăpere mai mare, cu un bufet suedez. Pe un perete erau Trandafirii cresc din scoici şi tabloul intitulat Văd luna; pe celălalt, trei imagini ale Duma Road. Zărisem câţiva oameni făcându-le acestora fotografii
cu telefoanele mobile, deşi un anunţ aşezat pe un trepied chiar la intrare anunţa că fotografiatul este interzis.
I-am menţionat aceasta lui Jimmy Yoshida în trecere şi el a încuviinţat din cap, nepărând supărat ori măcar iritat, ci mai degrabă amuzat.
– Sunt mulţi oameni aici pe care fie nu-i asociez cu scena artistică, fie nici nu-i recunosc, spuse el. N-am văzut niciodată atât de mulţi vizitatori la un vernisaj.
– Asta e de rău?
– Doamne, nu! Dar după ani întregi în care ne-am zbătut să nu luăm apă la bord, îmi dă un sentiment ciudat să fim purtaţi de val în felul ăsta.
Galeria centrală de la Scoto era încăpătoare, lucru bun în seara aceasta. În pofida mâncării, a băuturii şi a muzicii din încăperile mai mici, centrul părea să fie locul în care majoritatea vizitatorilor gravitau până la urmă. Seria Fata şi corabia fusese expusă acolo, agăţată de fire aproape invizibile, chiar în mijlocul încăperii. Wireman priveşte spre vest era pe peretele din spate. Acela şi Fata şi corabia nr. 8
