– Nu-i păsa dacă desenele rezistă peste timp sau nu?

întrebă Wireman.

– Nu. Conta mai mult să le facă. A experimentat tehnici noi, după care a început să experimenteze cu realitatea. Să

o modifice. Şi atunci a auzit-o Perse, cred, când a început să manipuleze realitatea. A auzit-o şi s-a trezit. S-a trezit şi a început s-o cheme.

– Perse a fost printre celelalte nimicuri pe care le-a găsit Eastlake, nu? întrebă Wireman.

– Elizabeth a crezut că este o păpuşă. Cea mai frumoasă

păpuşă din lume. Dar nu se puteau întâlni până ce ea nu era destul de puternică.

– Despre care ea vorbeşti? întrebă Jack. Despre Perse sau despre fetiţă?

– Probabil despre amândouă. Elizabeth era doar o copilă.

Iar Perse... Perse dormise foarte mult timp. Dormise sub nisip, la cinci stânjeni dedesubt.

– Foarte poetic, zise Jack, dar nu înţeleg prea bine despre ce vorbeşti.

– Nici eu, am recunoscut. Pentru că pe ea nu o văd. Dacă

Elizabeth a făcut desene cu Perse, le-a distrus. Mi se pare sugestiv că, la bătrâneţe, s-a apucat să colecţioneze figurine de porţelan, dar poate că asta-i doar o coincidenţă.

Ceea ce ştiu este că Perse a stabilit o linie de comunicare cu copila, mai întâi prin intermediul desenelor ei, apoi prin intermediul lui Noveen, cea care până în clipa aceea fusese păpuşa ei preferată. Şi Perse a instituit un soi de... ei, bine, program de exerciţii. Nu ştiu cum altfel să-l numesc. A convins-o pe Elizabeth să deseneze lucruri care aveau să se petreacă în lumea reală.

– Asta înseamnă că acelaşi lucru l-a făcut şi cu tine, spuse Jack. Candy Brown.

– Şi ochiul meu, zise Wireman. Să nu uităm ochiul meu vindecat.

– Mi-ar plăcea să cred că asta mi s-a datorat mie, am zis...

dar aşa să fi fost? Au fost însă şi alte lucruri. Lucruri mărunte, în mare parte... folosind tablourile mele ca un glob de cristal...

M-am întrerupt. Nu prea simţeam dorinţa de a continua pe direcţia aceea, pentru că drumul acela ducea înapoi la Tom.

Tom despre care crezusem că-şi revenise.

– Spune-ne ce ai mai aflat din desenele ei, mă îndemnă

Wireman.

– Bine. Să începem cu uraganul acela din afara sezonului.

Elizabeth a fost cea care l-a chemat, probabil cu ajutor din partea lui Perse.

– Tu-ţi baţi joc de mine? zise Jack.

– Perse i-a spus lui Elizabeth unde se află resturile epavei şi Elizabeth i-a spus tatălui ei. Printre celelalte lucruri era o... să spunem că era o figurină de porţelan, înaltă poate de treizeci de centimetri, întruchipând o femeie frumoasă. Da, vedeam asta bine. Nu detaliile, dar figurina, da. Şi perlele goale, fără pupile, care erau ochii ei. Acela a fost premiul lui Elizabeth, dreptul celui ce găseşte, şi odată scoasă din apă, s-a apucat într-adevăr de treabă. Jack vorbi foarte încet.

– Care să fi fost originea unui atare lucru, Edgar?

Pe buze îmi veniră nişte cuvinte ieşite cine ştie de unde, dar în mod sigur neaparţinându-mi mie: Erau zei bătrâni în zilele acelea; regi şi regine erau. Nu le-am rostit. Nu voiam să le aud, nici chiar în camera aceea bine luminată, aşa că

am clătinat doar din cap.

– Nu ştiu. Şi nu ştiu ce drapel arbora corabia aceea când a fost împinsă încoace, spărgându-şi carena în vârful recifului Kitt şi pierzându-şi o parte din încărcătură. Nu ştiu nimic absolut sigur... dar cred că Perse are o corabie numai a ei şi, odată eliberată de sub apă şi alipită definitiv de mintea de copil a lui Elizabeth Eastlake, a putut s-o cheme.

– O navă a morţilor, spuse Wireman. Trăsăturile fricii şi mirării îi făceau faţa să pară copilărească. Afară, un vânt scutură frunzişul des din curte; rododendronii înclinară din capete şi am auzit toţi trei sunetul egal şi somnoros al valurilor lovind ţărmul. Adorasem sunetul acela din clipa în care pusesem piciorul pe Duma Key şi încă îl adoram, dar acum mă şi înspăimânta. O navă numită... cum? Persefona?

– Dacă preferi, am spus. Mi-a trecut şi mie prin gând că

Perse este modul în care Elizabeth încerca să pronunţe numele acesta. Nu are importanţă; nu vorbim acum despre mitologia greacă. Vorbim despre ceva mult mai vechi şi mai monstruos. Dar şi mai înfometat. Lucrul acesta da, îl are în comun cu vampirii. Doar că-i e foame de suflete, nu de sânge. Cel puţin aşa cred eu. Elizabeth a avut noua ei

„păpuşă“ nu mai mult de o lună, şi Dumnezeu ştie cum era

viaţa la primul Heron's Roost la vremea aceea, dar nu putea să fie plăcută.

– Atunci a cerut Eastlake să fie făcute harpoanele de argint? întrebă Wireman.

– Nu-ţi pot spune. Sunt multe lucrurile pe care nu le ştiu, pentru că ceea ce ştiu vine de la Elizabeth, iar ea nu era decât o copiliţă. Nu am niciun indiciu despre ce s-a întâmplat în cealaltă viaţă a ei, pentru că pe atunci renunţase la desen. Iar dacă îşi amintea vremea când desena...

– Se străduia cu toată fiinţa să uite, încheie Jack.

Wireman părea posomorât.

– Spre sfârşit, aproape că reuşise să dea totul uitării. Am spus:

– V-amintiţi desenele în care toată lumea pare să poartă

rânjetele alea mari, tâmpe, de drogaţi? Acolo Elizabeth încerca să recreeze lumea pe care şi-o amintea. Lumea dinainte de Perse. O lume fericită. În zilele dinainte ca surorile ei gemene să se înece era o fetiţă speriată, dar nu avea curaj să spună nimic, pentru că era convinsă că toate lucrurile rele care se întâmplau erau din vina ei.

– Ce lucruri?

Întrebarea o pusese Jack.

– Nu ştiu precis, dar este un desen în care apare o statuetă de grădină, un negru cu capul în jos, şi cred că

asta vorbeşte despre restul. Cred că pentru Elizabeth, în zilele acelea, totul părea să stea cu capul în jos. Statueta aceea spunea mai mult decât atât - eram aproape convins de asta - dar nu ştiam ce anume, iar acesta probabil că

oricum nu era momentul să încerc să aflu ce. Cred că în zilele dinainte şi imediat după ce Tessie şi Laura s-au înecat, familia a fost de-a dreptul prizonieră la Heron's Roost.

– Şi doar Elizabeth ştia de ce? întrebă Wireman.

– Nu ştiu. Am ridicat din umeri. Poate că şi Nan Melda ştia ceva. Probabil că ştia ceva.

– Cine a fost în casă în perioada scursă între găsirea comorii şi moartea gemenelor? întrebă Jack.