– E prea frumoasă, am spus.
– Nu, tati, zise Melinda. Nu-i destul de frumoasă. Sperăm doar să ţi se potrivească.
Am scos-o din cutie şi am ridicat-o în aer. Publicul scoase un O! apreciativ. Melinda şi Rick se uitară fericiţi unul la celălalt, iar Pam - care simţea că Lin, cine ştie de ce, nu-şi primea niciodată porţia cuvenită de afecţiune sau aprobare din partea mea (şi probabil avea dreptate) - îmi adresă o privire categoric radiantă. Apoi mi-am pus bereta pe cap.
Se potrivea la perfecţie. Melinda întinse mâna, făcu o mică
ajustare, se întoarse cu faţa la publicul atent, îndreptă
palmele deschise spre mine şi spuse:
– Voici mon pere, ce magnifique artiste!
Oamenii izbucniră în aplauze şi strigăte de „Bravo!“ Ilse mă sărută. Plângea şi râdea. Mi-amintesc vulnerabilitatea albă a gâtului ei şi atingerea buzelor, chiar deasupra maxilarului meu.
Eram atracţia balului şi eram înconjurat de familie. Era lumină şi şampanie şi muzică. S-a întâmplat acum patru ani, în seara de 15 aprilie, între şapte patruzeci şi cinci şi opt, în timp ce umbrele de pe Palm Avenue tocmai începeau să capete primele nuanţe de albastru. Asta e o amintire pe care o păstrez.
II
Am făcut turul galeriei cu ei, Tom şi Bozie şi restul şleahtei din Minnesota venind coadă după noi. Mulţi dintre cei prezenţi poate că veneau pentru prima dată la o galerie de artă, însă erau destul de politicoşi ca să ne lase puţin spaţiu de respirat.
Melinda se opri un minut întreg în faţa Apusului cu şofară, apoi se întoarse spre mine, aproape acuzator.
– Dacă ai fost dintotdeauna în stare de asta, tată, pentru Dumnezeu, de ce ţi-ai irosit treizeci de ani din viaţă ridicând clădiri?
– Melinda Jean! zise Pam, dar părea absentă. Se uita spre centrul încăperii, unde tablourile din seria Fata şi corabia atârnau suspendate.
– Păi, e adevărat, insistă Melinda. Nu-i aşa?
– Scumpa mea, n-am ştiut.
– Cum e posibil să ai ceva atât de însemnat în tine şi să nu ştii? mă chestiona ea.
Nu aveam răspuns pentru asta, dar Alice Aucoin îmi sări în ajutor.
– Edgar, Dario vrea să ştie dacă poţi merge în biroul lui Jimmy pentru câteva minute? Voi însoţi cu bucurie familia ta în camera principală şi te poţi se întoarce pe urmă acolo.
– Bine... ce vor de la mine?
– Nu te îngrijora, zâmbesc toţi, spuse ea şi zâmbi ea însăşi.
– Du-te, Edgar, mă îndemnă Pam. Iar spre Alice: Sunt obişnuită să fie chemat în altă parte. Când eram căsătoriţi, ăsta era modul nostru de viaţă?
– Tată, ce înseamnă cercul ăsta roşu de pe ramă? întrebă
Ilse.
– Că s-a vândut, draga mea, răspunse Alice.
Înainte să plec, am zăbovit doar cât să mă uita la Apus cu şofară şi... sigur că da, era un cerculeţ roşu pe colţul din dreapta sus al ramei. Ăsta era un lucru bun - era plăcut să
ştii că mulţimea celor prezenţi era alcătuită nu doar din curioşi atraşi de noutatea unui pictor ciung - dar tot simţeam un junghi, şi m-am întrebat dacă era normal să-l simt. Nu aveam de unde să ştiu. Nu cunoşteam alţi artişti pe care să-i întreb.
III
Dario şi Jimmy Yoshida erau în birou; la fel şi un om pe care nu-l văzusem niciodată. Dario mi-l prezentă drept Jacob Rosenblatt, contabilul care se îngrijea de registrele galeriei. Inima îmi stătu o clipă când ne-am strâns mâinile, răsucind-o pe a mea pentru asta, căci el mi-o oferise pe cea greşită, aşa cum fac atât de mulţi. A, dar asta e o lume a dreptacilor.
– Dario, avem cumva probleme? am întrebat.
Dario aşeză o frapieră argintie pe masa lui Jimmy. În ea, înclinată pe un strat de gheaţă sfărâmată, era o sticlă de Perrier-Jouet. Şampania pe care o serveau în galerie era de calitate, dar nu de calitatea acesteia. Dopul fusese scos de scurt timp; din gura verde a sticlei încă ieşeau aburi diafani.
– Asta ţi se pare că e o problemă? întrebă el. I-aş fi spus lui Alice să-i cheme înăuntru şi pe membrii familiei tale, dar biroul ăsta-i al naibii de mic. Doi oameni care ar trebui să
fie aici, acum, sunt Wireman şi Jack Cantori. Unde naiba sunt ei? Credeam c-or să vină împreună.
– Aşa credeam şi eu. Ai încercat acasă la Elizabeth Eastlake? La Heron's Roost?
– Desigur, răspunse Dario. Nu mi-a răspuns decât robotul telefonic.
– Nici măcar infirmiera lui Elizabeth? Annmarie? El clătină
din cap.
– Doar robotul telefonic.
Am început să am viziuni cu Sarasota Memorial.
– Nu-mi place cum sună ce spui.
