– S-ar putea să ai dreptate. Deşi ştiam că nu are. Vorbim mai încolo.

– Bine. Ezită. Ai grijă de tine, Eddie.

– Şi tu. Încuie uşile la noapte şi activează alarma.

– Întotdeauna fac asta.

Am întrerupt legătura. În cealaltă parte a casei, valurile se certau cu noaptea. Braţul drept mă furnica. Mi-am spus: Dacă te-aş putea atinge, cred că te-aş tăia din nou. Parţial ca să pun capăt necazurilor pe care le ştii face, dar în prin-

cipal ca să te reduc la tăcere o dată pentru totdeauna.

Dar sigur că problema nu era braţul meu lipsă ori mâna care existase la capătul lui; problema era arătarea în pelerină roşie, care mă folosea ca pe o tablă Ouija blestemată.

– Ce-i? întrebă Wireman. Nu ne ţine în suspans, muchacho, ce-i?

– Kamen, am spus. Atac de cord. Mort.

M-am gândit la toate tablourile depozitate la Scoto, tablouri deja vândute. Aveau să fie în siguranţă pentru scurt timp cât se aflau acolo, dar în cele din urmă banii fac legea.

Iar asta nu era nici măcar o vorbă din popor, ci pur şi simplu afurisita de lege americană nescrisă.

– Haide, Edgar, zise Jack. Te duc la tine acasă, apoi te readuc aici.

XIV

N-o să spun că incursiunea noastră în Micul Roz a fost tocmai liniştită (aveam sfeşnicul la mine şi l-am ţinut la îndemână tot timpul cât am stat acolo), însă a fost lipsită

de evenimente neplăcute. Singurele spirite din casă erau vocile agitate ale scoicilor. Am pus desenele înapoi în coşuleţul roşu de picnic. Jack l-a apucat de toarte şi l-a dus la parter. Eu i-am acoperit spatele şi am încuiat uşa Marelui Roz în urma noastră. Deşi habar nu aveam la cât mai putea folosi asta.

Pe drum înapoi spre El Palacio îmi veni o idee... sau îmi reveni. Lăsasem acasă aparatul digital Nikon şi nu voiam să

mă întorc după el, dar...

– Jack, ai cumva un aparat Polaroid?

– Sigur, zise el. E un One-Shot. Cel pe care tata îl numeşte

„vechi, dar folositor“. De ce?

– Când o să te întorci mâine, vreau să te opreşti puţin pe partea dinspre Casey Key a podului mobil. Fă câteva poze cu păsările şi bărcile, bine?

– Bine...

– Şi mai fă vreo două şi cu podul mobil, mai ales cu mecanismul de ridicare.

– De ce? La ce-ţi trebuie?

– Vreau să desenez podul fără mecanismul ăla, am spus.

Şi o să-l desenez când o să aud sirena care anunţă că podul e ridicat pentru a lăsa o barcă să treacă. Nu cred că

motorul şi pistoanele hidraulice vor dispărea cu adevărat, dar cu puţin noroc îl pot da peste cap destul cât să nu intre nimeni pe Duma. Cel puţin cu maşina.

– Vorbeşti serios? Chiar crezi că poţi sabota podul?

– Având în vedere frecvenţa cu care se defectează singur, n-ar trebui să fie foarte greu.

M-am uitat din nou la apa întunecată şi m-am gândit la Tom Riley, care ar fi trebuit să fie vindecat. Care fusese vindecat, blestemăţie.

– Mi-aş dori doar să-mi pot desena o noapte de somn adânc.

CUM SE FACE UN DESEN (IX)

Căutaţi imaginea dinlăuntrul imaginii. Nu e întotdeaunauşor de văzut, dar e întotdeauna acolo. Şi dacă vă scapă,vă poate scăpa lumea întreagă. Ştiu asta mai bine decâtoricine, pentru că atunci când m-am uitat la imaginea cuCarson Jones şi fiica mea - cu Zâmbăreţul şi Doflecelul lui -

am avut impresia că ştiu ce caut şi mi-a scăpat adevărul.

Pentru că el nu-mi inspira încredere? Da, dar asta-iaproape comic. Adevărul era că nu mi-ar fi inspiratîncredere niciun bărbat care ar fi, cutezat s-o pretindă pe scumpa mea, pe preferata mea, pe Ilse a mea.

Înainte să găsesc o imagine cu ei împreună, am găsit unacu el singur, dar mi-am spus că nu asta mă interesează, că

asta nu-mi ajută la nimic, că dacă vreau să aflu ce intenţiiare cu fiica mea trebuie să-i ating cu mâna mea magică închip de cuplu.

Vedeţi voi, făceam deja presupuneri. Din cele greşite.

Dacă aş fi atins-o pe prima, dacă aş fi fost cu adevăratatent la aceea - Carson Jones îmbrăcat în tricoul cu Twins,Carson singur - lucrurile ar fi putut evolua altfel. Aş fi pututsimţi inocenţa lui funciară. Aproape sigur aş fi simţit-o. Daram ignorat poza aceea. Şi nu m-am întrebat nici-o clipă dece, dacă el reprezenta un pericol pentru ea, o desenasemapoi pe ea singură, uitându-se la toate mingile alea de tenis plutitoare.

Pentru că fetiţa aceea în rochiţă de tenis era ea,fără-ndoială. Aproape toate fetele pe care le-am desenat şipictat în timpul şederii mele pe Duma Key erau ea, până şicele care luau înfăţişarea Rebei sau a lui Libbit sau - într-unsingur caz - a Adrianei.

Exista doar o singură excepţie: femeia cu pelerină roşie.

Ea.

Când am atins fotografia cu Ilse şi iubitul ei am simţitprezenţa morţii - n-am recunoscut-o în sinea mea lavremea aceea, dar acesta era adevărul. Braţul meu lipsă

simţise prezenţa morţii, o moarte iminentă ca ploaia în nori.

Am făcut presupunerea că Jones voia să-i facă rău fiiceimele şi ăsta era motivul pentru care voiam ca ea să nu-lmai frecventeze. Însă el n-a fost nici-o secundă problema.

Perse voia ca eu să mă opresc - era, cred, disperată să mă

facă să mă opresc odată ce am găsit vechile desene ale luiLibbit - dar Carson Jones n-a fost nici-o secundă arma luiPerse. Până şi sărmanul de Tom Riley n-a fost decât osoluţie provizorie, un substitut.

Imaginea era acolo, însă eu am făcut presupunereagreşită şi adevărul mi-a scăpat: moartea pe care o simţeamnu venea din partea lui. Moartea plana deasupra ei.

Şi o parte din mine trebuie să fi ştiut că mi-a scăpat asta.

Dacă nu era aşa, de ce aş mai fi desenat mingile alea detenis blestemate?