de tenis. Era întoarsă cu spatele, însă ea era punctul focal al desenului. După părul roşcovan ai fi spus că e vorba de Reba, mica mea dragoste, iubita aceea din cealaltă viaţă.

Însă era în acelaşi timp şi Ilse - Ilse din Bărcuţă - şi Adriana, sora mai mare a lui Elizabeth, căci aceea era rochiţa de tenis a lui Adie, cea cu volănaşe albastre. (Nu aveam de unde şti asta, dar ştiam; era o informaţie pe care o primisem inconştient din desenele lui Elizabeth - desene făcute pe când lumea încă o striga Libbit.)

Mi-l dai mie? Pe ăsta îl vreau.

Sau cel pe care altcineva voia să-l dorească ea.

Am încercat la Ilse, spusese Pam. Nu eram sigură dacă o voi găsi, dar tocmai sosise.

De jur împrejurul picioruşelor fetei-păpuşă erau mingi de tenis. Alte mingi pluteau lângă mal pe valurile mici.

Părea obosită, dar a ajuns acasă teafără şi nevătămată.

Aşa să fie? Chiar aşa? Îi dăruisem desenul ăla blestemat.

Era Prăjiturică mea şi nu-i puteam refuza nimic. Îi dădusem chiar şi un nume la cererea ei, pentru că ea spunea că

artiştii trebuie să dea nume lucrărilor lor. Sfârşitul jocului, îi spusesem, iar acum asta îmi răsuna în cap grav ca un clopot.

IV

În dormitorul pentru oaspeţi nu era telefon, aşa că m-am furişat pe hol strângând în mână harponul de argint. În pofida nevoii stringente de a vorbi cu Ilse cât mai repede posibil, mi-am răpit un moment ca să arunc o privire prin uşa deschisă de la celălalt capăt al holului. Wireman stătea întins pe spate ca o balenă eşuată pe plajă, sforăind liniştit.

Şi al avea aproape harponul de argint, lângă un pahar cu apă.

Am trecut pe lângă portretul de familie, am coborât scările şi am intrat în bucătărie. Acolo, vâjâitul vântului şi vuietul valurilor erau mai puternice decât oricând. Am ridicat receptorul şi... n-am auzit nimic.

Sigur că da. Credeai că Perse o să uite de telefoane?

Apoi am privit spre receptor şi am văzut butoane pentru două extensii. În bucătărie, cel puţin, doar ridicarea receptorului nu ajungea. Am rostit o rugăciune scurtă în barbă, am apăsat butonul pe care scria EXTENSIA 1 şi am fost recompensat cu tonul de linie liberă. Am dus degetul mare la buton, apoi mi-am dat seama că nu-mi amintesc

numărul lui Ilse. Carneţelul meu cu adrese era la Marele Roz şi numărul ei îmi ieşise complet din minte.

V

Telefonul începu să scoată un ţiuit ca de sirenă. Era slab -

pusesem receptorul pe tejghea - dar părea puternic în bucătăria întunecată, şi mă duse cu gândul la lucruri rele.

Maşini de poliţie îndreptându-se spre scena unor acte de violenţă. Ambulanţe gonind spre locul unor accidente.

Am apăsat butonul de închidere, apoi mi-am sprijinit capul de uşa răcoroasă, din oţel laminat, a marelui frigider de la El Palacio. În faţa mea era un magnet pe care scria SE

POARTĂ DIN NOU GRĂSIMEA. Corect, şi se poartă din nou moartea. Lângă magnet erau un suport magnetic pentru carneţel şi un ciot de creion legat cu o aţă.

Am apăsat din nou butonul pentru EXTENSIA 1 şi am format 411. Vocea înregistrată îmi ură bun venit la serviciul abonaţilor Verizon şi mă întrebă oraşul şi statul. Am spus

„Providence, Rhode Island“, rostind cuvintele pe un ton teatral. Până aici totul bine, dar robotul se împiedică la Ilse oricât de răspicat aş fi pronunţat numele. Îmi făcu legătura cu un operator adevărat, care verifică şi-mi spuse ceea ce bănuiam deja: numărul lui Ilse nu era public. I-am spus operatorului că o sun pe fiica mea şi că am ceva important să-i spun. Operatorul zise că pot vorbi cu un administrator, care probabil va fi de acord să dea un telefon din partea mea, dar nu înainte de opt dimineaţa. M-am uitat la ceasul cuptorului cu microunde. Era 2.04.

Am pus receptorul în furcă şi am închis ochii. Îl puteam trezi pe Wireman, să văd dacă n-o are pe Ilse în carneţelul lui roşu cu adrese, însă simţeam cumva că asta va lua prea mult timp.

– O să reuşesc, am spus, dar fără mari speranţe.

Sigur că o să reuşeşti, spuse Kamen. Cât cântăreşti?

În livre, cântăream o sută şaptezeci şi patru, cu puţin peste cele o sută cincizeci care erau media kilogramelor mele de adult. Am văzut cifrele în minte: 175150. Cifrele erau roşii. Apoi cinci dintre ele s-au făcut verzi, una după

cealaltă. Fără să deschid ochii, am luat ciotul de creion şi le-am notat pe carneţel: 40175.

Şi care e numărul tău de asigurare socială? mai întrebă

Kamen.

Acesta apăru în întuneric, cifre de un roşu puternic. Patru dintre ele se făcură verzi şi le-am adăugat la cele pe care le notasem deja. Când am deschis ochii, am văzut că

scrisesem 401759082 într-un fel lăbărţat, înclinat în jos.

Ăsta era, îl recunoşteam, însă tot îmi lipsea o cifră.

Nu contează, îmi spuse Kamen în gând. Telefoanele cu taste sunt un dar uimitor pentru cei cu probleme de memorie. Dacă-ţi limpezeşti mintea şi formezi ceea ce ai deja, o să nimereşti ultima cifră fără nici-o problemă. E

memorie neuromusculară.

Sperând să aibă dreptate, am deschis iarăşi EXTENSIA 1 şi am format prefixul de Rhode Island, după care 759-082.

Degetul nu-mi ezită nici-o clipă. Formă ultima cifră şi, undeva în Providence, un telefon începu să sune.

VI

– Aa-lo?... Cine... e?

Un moment am fost sigur că greşisem numărul. Vocea era de femeie, dar părea mai bătrână decât a fiicei mele. Mult mai bătrână. Şi ameţită. Dar m-am opus primului impuls de a spune „Am greşit numărul“ şi să închid. Părea obosită, spusese Pam, dar dacă la telefon era Ilse, părea mai mult decât obosită; părea aproape sleită de puteri.

– Ilse?

Niciun răspuns mult timp. Am început să cred că

necunoscuta fără corp din Providence închisese. Mi-am dat

seama că transpir, şi încă destul de abundent să-mi simt propriul miros, ca o maimuţă pe o cracă de copac. Apoi acelaşi scurt refren:

– Aa-lo? Cine... e?

– Ilse!

Nimic. Simţeam că se pregăteşte să închidă. Afară, vântul vâjâia şi valurile bubuiau.

– Prăjiturică! am strigat. Prăjiturică, să nu-ndrăzneşti să