VI
Chiar şi cei care n-o cunoşteau câtuşi de puţin pe fiica aflată încă în viaţă a lui John Eastlake înţelegeau că o Persoană însemnată venise printre ei, şi fluxul de oameni care se mişcase spre zona de recepţie la strigătul exuberant al lui Mary Ire îşi schimbă acum direcţia în vreme ce eu împingeam scaunul cu rotile în alcovul în care fuseseră agăţate majoritatea tablourilor Apus cu. Wireman
şi Pam veneau la stânga mea; Ilse şi Jack erau la dreapta, Ilse direcţionând din când în când scaunul cu rotile pe partea aceea. Melinda şi Ric erau în spatele nostru, iar Kamen, Rom Riley şi Bozie erau în spatele lor. În urma acestui trio venea, după aparenţe, toată lumea din galerie.
Nu eram sigur dacă va fi loc suficient pentru a strecura scaunul printre barul încropit ad hoc şi perete, dar a fost la milimetru. Am început să-l împing în josul acelui culoar îngust, mulţumit că vom lăsa în sfârşit restul alaiului în urmă, când Elizabeth exclamă:
– Stop!
M-am oprit imediat.
– Elizabeth, te simţi bine?
– Doar un minut, dulceaţă... şşş.
Am rămas acolo, uitându-ne la tablourile de pe perete.
După puţin timp, ea scoase un suspin şi spuse:
– Wireman, ai un Kleenex?
El avea o batistuţă, pe care o despături şi i-o dădu.
– Vino aici, Edgar, zise ea. Vino unde te pot vedea.
Am reuşit să ies printre scaunul cu rotile şi masa-bar, pe care barmanul o ţinu bine ca să nu se răstoarne.
– Poţi să te laşi în genunchi, ca să fim faţă-n faţă?
Puteam. Marile mele Plimbări pe Plajă începeau să aducă
profit. Ea strângea portţigaretul - deopotrivă comic şi cumva magnific - într-o mână şi batistuţă lui Wireman în cealaltă. Avea ochii umezi.
– Mi-ai citit poezii pentru că Wireman n-o putea face. Îţi aduci aminte?
– Da, doamnă.
Sigur că-mi aminteam. Fuseseră nişte interludii emoţionante.
– Dacă ar fi să-ţi spun „Vorbeşte, memorie“, tu te-ai gândi la omul - nu-mi amintesc numele lui - care a scris Lolita, aşa-i?
Habar nu aveam despre cine vorbea, dar am încuviinţat din cap.
– Dar există şi o poezie. Nu-mi aduc aminte cine a scris-o, dar începe aşa:
„Vorbeşte, memorie, ca să nu uit gustul trandafirilor şi nici sunetul cenuşii suflate de vânt; Ca să mai pot simţi o dată
gustul cupei vezi a mării.“ Te mişcă? Da, văd că te mişcă.
Mâna în care avea portţigaretul se deschise. Apoi se întinse şi-mi mângâie părul. Îmi trecu prin gând ideea (şi de atunci mi-a mai trecut de câteva ori) că toată strădania mea de a trăi şi de a-mi recăpăta fiinţa lăuntrică a fost răscumpărată de simpla atingere a mâinii acelei bătrâne.
Netezimea roasă a palmei. Puterea îndoită a degetelor.
– Arta înseamnă memorie, Edgar. Nu există mod mai simplu de a o spune.
Cu cât e mai limpede memoria, cu atât e mai de calitate arta. Cu atât e mai pură. Tablourile astea... îmi frâng sufletul şi apoi îl reîntregesc. Cât de tare mă bucur să ştiu că au fost făcute la Salmon Point. Orice ar fi.
Ridică mâna cu care mă mângâiase pe cap. - Spune-mi cum l-ai intitulat pe acela. - Apus cu soforă. - Iar alea sunt...
ce? Apus cu scoică, numerele 1 până la 4? Am zâmbit. - Păi, astea erau de fapt şaisprezece toate, începând cu schiţele în creioane colorate. Unele dintre acestea sunt în faţă. Cele mai bune uleiuri pe pânză le-am ales pentru aici, în interior.
Sunt ireale, ştiu, dar... - Nu sunt ireale, sunt clasice. Orice neghiob vede asta. Conţin toate elementele: pământ...
aer... apă... foc.
Am văzut buzele lui Wireman: N-o slei de puteri!
– Ce-ar fi să ţi le prezint rapid şi pe celelalte, după care să-ţi aduc ceva rece de băut? i-am propus şi acum Wireman încuviinţa şi-mi arăta semnul cu degetul mare şi arătătorul formând un cerc. E cald aici, chiar şi cu aerul condiţionat în funcţiune.
– Bine, acceptă ea. Sunt puţin obosită. Dar, Edgar?
– Da?
– Lasă tablourile cu corabia la urmă. După ele o să am nevoie de o băutură! Poate în birou. Doar una, dar ceva mai tare decât co'-cola.
– S-a făcut, am zis şi mi-am croit drum în spatele scaunului ei.
– Zece minute, îmi şopti Wireman la ureche. Nu mai mult.
