– Gata cu el. A luat foc şi a ars. M-am uitat pe gemuleţ. S-a făcut scrum. Trebuie să-mi pun un plasture pe dosul palmei, tati. Ai avut dreptate. Era ceva foarte, foarte aiurea cu el.

Râse nesigură. Blestemăţia naibii n-a vrut să intre în cuptor.

L-am împăturit şi... Din nou râsul acela nesigur. Aş spune că-i o tăietură de hârtie, dar nu arată ca o tăietură de hârtie şi nici nu-mi dă senzaţia asta. Îmi dă senzaţia unei muşcături. Cred că m-a muşcat.

VIII

Important pentru mine era că ea e bine. Important pentru ea era că eu sunt bine. Eram amândoi bine. Sau aşa credea nechibzuitul artist. I-am spus c-o voi suna mâine.

– Illy? Încă un lucru.

– Da, tată.

Părea perfect trează şi din nou stăpână pe sine.

– Du-te la aragaz. Ai bec în cuptor?

– Da.

– Aprinde-l. Spune-mi ce vezi.

– Trebuie să aştepţi, atunci; telefonul fără fir e în dormitor.

Urmă o altă pauză, mai scurtă. Apoi reveni la aparat şi spuse:

– Scrum.

– Bun, am zis.

– Tati, dar celelalte lucrări ale tale? Şi alea sunt ca desenul ăsta?

– Mă ocup eu de ele, scumpa mea. E o poveste pentru altă

azi.

– Bine. Mulţumesc, tati. Rămâi eroul meu. Te iubesc.

– Şi eu te iubesc.

Atunci am vorbit ultima dată, şi niciunul dintre noi nu ştia asta. Nu ştim niciodată, aşa-i? Măcar am încheiat

împărtăşindu-ne iubirea. Îmi rămâne asta. Nu-i mare lucru, dar e ceva. Alţii n-au nici atât. Îmi spun asta în lungile nopţi când nu-mi vine somnul.

Alţii n-au nici atât.

IX

M-am trântit pe scaun în faţa lui Wireman şi mi-am proptit capul în mână.

– Transpir ca un porc.

– Poate că la asta te-a ajutat şi faptul că ai rupt robinetul domnişoarei Eastlake.

– Îmi pare r...

– Dacă o mai spui o dată te plesnesc, zise el. Te-ai descurcat bine. Nu li se întâmplă tuturor să salveze viaţa propriei lor fiice. Crede-mă când îţi spun că te invidiez. Vrei o bere?

– Aş vomita-o pe masă. Ai lapte? Se uită în frigider.

– N-am lapte, dar stăm bine la capitolul Half-n-Half.

– Dă-mi un pic.

– Ai nişte gusturi de toată groaza, Edgar.

Dar îmi dădu puţin Half-n-Half într-un pahar de suc. După

ce am dat-o pe gât în jos, ne-am dus amândoi la etaj, mişcându-ne încet, strângând în mâini săgeţile noastre scurte cu vârf de argint, aidoma unor războinici primitivi trecuţi de prima tinereţe.

Eu m-am dus în dormitorul de oaspeţi, m-am întins în pat şi am îndreptat din nou privirea spre tavan. Mă durea mâna, dar nu era nimic grav. Ea se tăiase la a ei, eu la a mea. Într-un fel, aşa era corect.

Masa se scurge, mi-am spus.

Cufund-o înapoi în somn, mi-am spus.

Şi altceva - Elizabeth mai spusese ceva. Înainte să-mi amintesc ce anume, mi-am amintit ceva mult mai important: Ilse arsese Sfârşitul jocului în cuptorul aragazului

şi nu suferise decât o tăietură - sau poate o muşcătură - pe dosul palmei.

Trebuia să-i spun să-şi dezinfecteze rana, m-am gândit. Ar trebui s-o dezinfectez şi eu pe a mea.

Am dormit. De data aceasta nu veni niciun broscoi uriaş

care să mă avertizeze în somn.

X

La revărsatul zorilor mă trezi o bufnitură. Vântul sufla în continuare cu putere - mai tare ca înainte - şi aruncase în peretele casei unul dintre scaunele de plajă ale lui Wireman. Sau poate umbrela veselă sub care băuserăm împreună pentru prima dată - ceai verde, foarte răcoritor.

Mi-am tras jeanşii pe mine şi am lăsat restul pe podea, inclusiv harponul cu vârf de argint. Mă îndoiam că Emery Paulson se va întoarse să-mi facă o vizită pe timp de zi. Am aruncat o ocheadă la Wireman, dar asta nu era decât o formalitate; îl auzeam cum sforăie şi şuieră. Era din nou întins pe spate, cu braţele departe de corp.

Am coborât la bucătărie şi am clătinat din cap văzând robinetul rupt şi paharul de suc cu zaţul uscat de Half-n-Half pe pereţii interiori. Am găsit un pahar mai mare într-un dulap şi l-am umplut cu oranjadă. L-am luat cu mine pe veranda din spate. Vântul ce sufla dinspre golf era puternic, dar călduţ şi-mi sufla părul transpirat de pe frunte şi de la tâmple. Îmi dădea o senzaţie plăcută. Liniştitoare. Am hotărât să fac o plimbare până pe plajă şi să-mi beau sucul acolo.

M-am oprit după ce parcursesem trei sferturi din pasarelă, pe punctul de a sorbi din suc. Paharul era înclinat şi câteva picături îmi căzută pe piciorul gol. Aproape că nici n-am băgat de seamă.

Pe apele golfului, venind spre mal pe un val mare, suflat de vânt, se vedea o minge de tenis de un verde aprins.

Nu înseamnă nimic, mi-am spus, dar nu ţinea. Însemna totul, şi am ştiut asta din clipa în care am văzut-o. Am aruncat paharul în tufişurile de iarbă de pampas şi am pornit într-o fugă inegală - singurul mod în care, în anul acela, Edgar Freemantle putea să fugă.