Apoi, încet, am ieşit pe uşă. Am lăsat-o descuiată. Acum nu aveam niciun motiv s-o mai încui. De peretele casei era sprijinită o mătură pentru măturat nisipul de pe alee. M-am uitat la ea şi braţul drept începu să mă furnice. Am ridicat mâna dreaptă şi am ţinut-o înaintea ochilor. Nu era acolo, dar când am deschis-o şi am închis-o, i-am simţit mişcarea.

În acelaşi timp am simţit cum mi se înfig în palmă două

unghii lungi. Celelalte păreau scurte şi zimţate. Probabil că

se rupseseră. Undeva - poate pe covorul din Micul Roz - se aflau două unghii-fantomă.

– Pleacă, i-am spus. Nu te mai vreau, pleacă şi mori.

Nu plecă. Nu voia să plece. Ca braţul de care fusese odată

ataşată, mâna mă furnica şi pulsa şi mă durea şi refuza să

plece.

– Atunci, du-te şi caută-mi fiica, am spus şi lacrimile începură să curgă.

Adu-o înapoi, ce zici? Adu-mi-o. Plătesc oricât vrei, numai adu-mi-o.

Nimic. Eram doar un ciung cu o furnicătură-fantomă.

Singura fantomă prezentă era propria sa fantomă, planând deasupra capului său, observând toate acestea.

Furnicăturile de sub piele se înrăutăţiră. Am luat mătura, plângând acum nu doar de durere sufletească, dar şi de oribilul disconfort al acelei furnicături pe care n-o puteam scărpina, apoi mi-am dat seama că nu pot să fac ceea ce simţeam nevoia să fac - un ciung nu poate rupe o mătură

pe genunchi. Am sprijinit-o la loc de casă şi am rupt-o cu piciorul teafăr. Se auzi un trosnet şi capătul cu paie zbură

prin aer. Am ridicat în faţa ochilor înlăcrimaţi bucata de coadă rămasă şi am încuviinţat din cap. Era bună.

Am dat colţul casei spre plajă, o parte îndepărtată a minţii mele băgând de seamă zgomotoasa conversaţie a scoicilor sub Marele Roz în vreme ce valurile intrau valvârtej în întunericul de acolo şi apoi se retrăgeau.

Când am ajuns la porţiunea cu nisip tasat, ud şi sclipitor, pe care erau presărate din loc în loc mingi de tenis, am avut un gând trecător: Al treilea lucru pe care Elizabeth i-l spusese lui Wireman fusese O să vrei să, dar sub nici-o formă să nu.

– Prea târziu, am spus şi aţa de care era ancorat Edgar-ul de deasupra capului meu se rupse. Fantoma mea se ridică

în înaltul cerului şi, pentru scurt timp, n-am mai ştiut nimic.

17. CAPĂTUL SUDIC AL INSULEII

Următorul lucru pe care mi-l amintesc este Wireman care venea să mă ajute să mă ridic. Mi-amintesc că am făcut câţiva paşi, apoi mi-am adus aminte că Ilse este moartă şi m-am prăbuşit în genunchi. Iar cel mai ruşinos lucru era că, deşi aveam sufletul frânt, îmi era şi foame. O foame de lup.

Mi-amintesc că Wireman m-a ajutat să intru pe uşa deschisă şi mi-a spus că totul a fost un vis urât, că sunt victima unor coşmaruri, iar când i-am spus că nu, este adevărat, Mary Ire o făcuse, Mary Ire o înecase pe Ilse chiar în cada ei de baie, el a râs şi a spus că acum e sigur că sunt victima unei halucinaţii. Preţ de un oribil moment l-am crezut.

Am arătat spre robotul telefonic.

– Ascultă mesajul, am spus şi m-am dus în bucătărie. M-am împleticit până în bucătărie. Când Pam o luă de la capăt

- Edgar, a sunat poliţia şi au spus că Illy e moartă! - eu mâncam cereale Frosted Mini-Wheats cu pumnul direct din cutie. Aveam o stranie senzaţie că mă aflu pe o lamelă de sticlă. În scurt timp aveam să fiu aşezat la microscop şi studiat. În cealaltă cameră, mesajul se încheie. Wireman înjură şi-l ascultă din nou. Eu am continuat să mănânc cereale. Timpul pe care îl petrecusem pe plajă înainte să

vină Wireman era pierdut. Partea aceea din memoria mea era goală ca primele zile ale şederii mele în spital după

accident.

Am luat un ultim pumn de cereale, l-am îndesat în gură şi am înghiţit. Mi se lipiră de cerul gurii şi asta era bine. Asta era perfect. Speram că mă voi sufoca. Meritam să mă sufoc.

Apoi cerealele se dezlipiră şi-mi coborâră pe gât. M-am întors cu paşi târşâiţi în living. Wireman stătea lângă

robotul telefonic cu ochii ieşiţi din orbite.

– Edgar... muchacho... pentru Dumnezeu, ce...?

– Unul dintre tablouri, am spus şi mi-am târşâit picioarele mai departe. Acum, că aveam ceva în stomac, mai voiam o porţie de uitare. Fie şi doar pentru scurt timp. Numai că, de fapt, era mai mult decât o dorinţă; era o necesitate.

Rupsesem coada de mătură... apoi venise Wireman. Ce se afla între cele două momente? Nu ştiam.

Am decis că nu vreau să ştiu.

– Tablourile...?

– Mary Ire a cumpărat unul. Sunt sigur că a fost unul din seria Fata şi corabia. Şi l-a luat cu ea. Ar fi trebuit să ştim.

Eu ar fi trebuit să ştiu. Wireman, simt nevoia să mă întind.

Am nevoie de somn. Două ore, bine? Apoi trezeşte-mă şi o să mergem în capătul sudic.

– Edgar, nu poţi... Nu mă aştept de la tine, după...

M-am oprit să-l privesc. Capul parcă-mi cântărea cincizeci de kilograme, dar am reuşit.

– Nici ea nu se aşteaptă de la mine, dar totul se sfârşeşte azi. Două ore.

Uşa deschisă a Marelui Roz dădea spre est şi soarele de dimineaţă cădea din plin peste faţa lui Wireman, luminând o compasiune atât de profundă, că abia o puteam privi.

– Bine, muchacho. Două ore.

– Între timp, încearcă să-i ţii pe toţi la distanţă.

Nu ştiu dacă mi-a auzit această ultima remarcă. Mă

întorsesem deja spre dormitor şi cuvintele se stingeau în urma mea. Am căzut în pat, unde mă aştepta Reba. Un moment m-am gândit s-o arunc în cealaltă parte a camerei, aşa cum mă gândisem să arunc telefonul. În schimb, am strâns-o la piept şi mi-am lipit faţa de corpul ei nevertebrat şi am început să plâng. Când am adormit, încă plângeam.

II

– Trezeşte-te. Cineva mă scutura. Trezeşte-te, Edgar. Dacă

vrem să facem ceva, trebuie să ne punem în mişcare.

– Nu şt'u... nu mi se pare că vrea să se trezească. Asta era vocea lui Jack.