– Edgar!

Wireman mă plesni mai întâi peste un obraz, apoi peste celălalt. Şi nu încet. O lumină puternică îmi lovi ochii închişi, inundându-mi lumea în roşu. Am încercat să mă îndepărtez de toţi aceşti stimuli - erau lucruri rele care aşteptau de cealaltă parte a pleoapelor mele - dar Wireman nu se dădea bătut.

– Muchacho! Trezeşte-te! E unsprezece şi zece!

Asta mă atinse. M-am ridicat în capul oaselor şi m-am uitat la el. Ţinea veioza în faţa mea atât de aproape, că simţeam căldura becului. Jack stătea în spatele lui. Îmi căzu pe inimă

realitatea morţii lui Ilse - Illy a mea - dar am respins-o.

– Unşpe! Wireman, ţi-am spus două ore! Dacă vreo rudă a lui Elizabeth se hotăra să...

– Uşurel, muchacho. Am sunat la pompe funebre şi le-am spus să-i ţină pe toţi departe de Duma. Am spus că ne-am îmbolnăvit toţi trei de rubeolă. Foarte contagios. L-am sunat şi pe Dario şi i-am spus de fiica ta. Cel puţin pentru moment, tablourile rămân unde sunt. Mă îndoiesc că asta e o prioritate pentru tine, dar...

– Sigur că este. M-am ridicat în picioare şi mi-am frecat faţa cu mâna. Perse n-o să aibă şansa să facă mai multe rele decât a făcut deja.

– Îmi pare rău, Edgar, zise Jack. Al naibii de rău îmi pare pentru pierderea ta. Ştiu că asta nu te încălzeşte cine ştie cât, dar...

– Ba da, am spus, şi poate că aşa avea să fie, cu timpul.

Dacă aş fi continuat s-o spun; dacă aş fi continuat să merg mai departe. Accidentul mă învăţase de fapt doar un lucru: singurul mod de a merge mai departe este să mergi mai

departe. Să spui O să reuşesc chiar şi atunci când ştii că nu e aşa.

Am văzut că unul dintre ei îmi adusese restul hainelor, dar pentru ce aveam de făcut în ziua aceea voiam bocancii din dulap, nu tenişii de la piciorul patului. Jack purta bocanci Georgia Giants şi un tricou cu mâneci lungi; asta era bine.

– Wireman, pui de cafea? am întrebat.

– Avem timp?

– Va trebui să ne facem timp. Vreau mai multe lucruri, dar înainte de toate vreau să mă trezesc. Poate că şi vouă v-ar prinde bine niţel combustibil. Jack, ajută-mă cu bocancii.

Wireman plecă spre bucătărie. Jack îngenunche, îmi puse bocancii în picioare şi-i legă la şireturi.

– Cât de mult ştii? l-am întrebat.

– Mai mult decât aş vrea, răspunse el. Dar nu înţeleg nimic. Am vorbit cu femeia aia - Mary Ire? - la expoziţia ta.

Mi-a plăcut de ea.

– Şi mie.

– În timp ce dormeai, Wireman a sunat-o pe soţia ta. N-a vrut să vorbească prea mult cu ea, aşa că Wireman l-a sunat apoi pe un tip pe care l-a cunoscut la expoziţia ta -

domnul Bozeman.

– Spune-mi.

– Edgar, eşti sigur...

– Spune-mi.

Versiunea lui Pam fusese sincopată şi fragmentată, şi nici măcar ea nu-mi mai era clară în minte - detaliile erau ascunse de o imagine a părului lui Ilse plutind la suprafaţa apei care se revărsa peste marginile unei căzi de baie. Asta putea sau nu să fie o imagine corectă, însă era al naibii de puternică, al naibii de precisă, şi ştersese aproape orice altceva.

– Domnul Bozeman a spus că poliţia n-a găsit niciun semn de intrare prin efracţie, aşa că sunt de părere că fiica ta trebuie să-i fi deschis, chiar dacă era în toiul nopţii...

– Sau Mary a apăsat butoanele de interfon până când cineva i-a deschis. Braţul lipsă mă furnica. Era o furnicătură

profundă. Somnolentă. Visătoare, aproape. Apoi a urcat la apartamentul lui Illy şi a sunat la sonerie. Să spunem că a pretins că este altcineva.

– Edgar, presupui, sau...?

– Să spunem că a pretins că vine din partea unui grup de gospel numit The Hummingbirds şi că a anunţat-o prin uşă

că lui Carson Jones i s-a întâmplat ceva rău.

– Cine e...

– Numai că ea i-a zis Zâmbăreţul şi lucrul ăsta a convins-o definitiv pe Illy.

Wireman se întoarse. La fel şi plutitorul Edgar. Edgar cel terestru vedea toată realitatea prozaică a unei dimineţi însorite pe Duma Key. Edgar cel de deasupra capului meu vedea mai mult. Nu totul, dar destul cât să fie „prea mult“.

– Ce s-a întâmplat după aia, Edgar? întrebă Wireman.

Vorbi pe un ton foarte blând. Ce crezi?

– Să spunem că Illy a deschis uşa şi, făcând asta, a văzut o femeie care îndrepta un pistol spre ea. O cunoştea pe femeie de undeva, dar în seara aia trecuse deja printr-o sperietură groaznică, era dezorientată şi nu ştia de unde s-o ia - avea o scăpare de memorie. Poate că a fost mai bine aşa. Mary i-a spus să se întoarcă şi când ea a făcut asta... când a făcut asta...

Am reînceput să plâng.

– Edgar, bătrâne, nu, zise Jack. Aproape că plângea şi el.

Ce spui tu e doar o ipoteză.

– Nu-i o ipoteză, spuse Wireman. Lasă-l să vorbească.

– Dar de ce trebuie să ştim...

– Jack... muchacho... nu ştim ce trebuie să ştim. Aşa că

lasă-l pe om să vorbească.

Le auzeam vocile, dar venind de foarte departe.

– Să spunem că, atunci când s-a întors, Mary a lovit-o cu pistolul. Mi-am şters obrajii cu podul palmei. Să spunem că

a lovit-o de mai multe ori, de patru sau cinci. În filme, o

dată să te lovească şi dus eşti. În viaţa reală, mă îndoiesc că se întâmplă aşa.