– Şi am ceva pentru tine. E în torpedou. Un plic mare.
Aveam de gând să-l folosesc pentru a te momi la un al doilea interviu, dar ducă-se.
Am întâmpinat nişte probleme cu torpedoul bătrânei mari, dar în cele din urmă uşiţa se deschise, căzând ca gura unui cadavru. Înăuntru nu era doar un plic mare - un geolog ar fi putut preleva mostre de ţesut datând şi din 1965 - însă
plicul era în faţă, şi avea numele meu scris pe el.
Pe când oprea în faţa spitalului într-un loc marcat cu STAŢIONARE DE 5 MINUTE, Mary spuse:
– Pregăteşte-te să fii uimit. Eu am fost. L-a găsit o veche prietenă de-a mea, redactor - e mai în vârstă decât Libby, dar încă ageră la minte.
Am deschis clapele şi am scos două foi xerocopiate conţinând un străvechi articol de ziar.
– Acela, spuse Mary, e din Port Charlotte Weekly Echo.
Iunie 1925. Trebuie că este articolul pe care l-a văzut prietena mea Aggie, iar motivul pentru care eu nu l-am găsit este acela că n-am căutat niciodată atât de departe înspre sud, până la Port Charlotte. De asemenea, Weekly Echo a renunţat la fantomă în 1931.
Felinarul stradal sub care parcase nu era destul de puternic pentru scrisul acela mic, dar puteam să citesc titlul şi să văd fotografia. M-am uitat vreme îndelungată.
– Îţi spune ceva, aşa-i? întrebă ea.
– Da. Dar nu ştiu sigur ce.
– Dacă o să afli, îmi spui şi mie?
– Sigur, am acceptat. Poate chiar o să mă crezi. Dar Mary... asta e o poveste pe care n-o s-o public niciodată.
Mersi de drum. Şi mersi că ai venit la expoziţia mea.
– Cu plăcere pentru amândouă. Ţine minte să-i transmiţi lui Libby toată dragostea mea.
– O să-i transmit.
Dar nu i-am mai transmis. O văzusem pe Elizabeth Eastlake pentru ultima oară.
IX
Infirmiera de serviciu la terapie intensivă îmi spuse că
Elizabeth este în operaţie. Când am întrebat-o ce fel de operaţie, îmi spuse că nu e sigură. M-am uitat de jur împrejurul sălii de aşteptare.
– Dacă-l căutaţi pe domnul Wireman, cred că s-a dus la cantină după cafea, îmi comunică infirmiera. E la etajul trei.
– Mersi.
Am dat să plec, după care m-am întors.
– Doctorul Hadlock face parte din echipa de chirurgi care o operează?
– Nu cred, zise ea, dar asistă.
I-am mulţumit din nou şi m-am dus în căutarea lui Wireman. L-am găsit în colţul îndepărtat al cantinei, stând în faţa unui pahar de hârtie cam de mărimea unui obuz de mortier din al Doilea Război Mondial. Cu excepţia câtorva infirmiere şi brancardieri şi a unui grup de familie cu feţe încordate dintr-un alt colţ al încăperii, cantina era doar a noastră. Majoritatea scaunelor erau întoarse cu picioarele în sus pe mese şi o doamnă cu mină obosită în halat roşu dădea cu mopul pe jos. Un iPod îi atârna într-un etui între sâni.
– Hila, mi vati, zise Wireman şi-mi adresă un surâs şters.
Părul lui, perfect pieptănat pe spate când îşi făcuse intrarea cu Elizabeth şi Jack, îi căzuse peste urechi şi avea cearcăne sub ochi. De ce nu-ţi iei o cană de cafea? Are gust de rahat fabricat la scară industrială, dar îţi ţine totuşi ochii să nu se-nchidă.
– Nu, mersi. Dă-mi doar să sorb o gură de la tine.
Aveam trei aspirine în buzunarul de la pantaloni. Le-am scos şi le-am înghiţit cu o parte din cafeaua lui Wireman. El îşi zbârci nasul.
– Alea-s pline de microbi. Scârbos.
– Am un sistem imunitar puternic. Ea cum e?
– Nu e bine.
Mă privi cu un aer sumbru.
– Şi-a revenit cât de cât în ambulanţă? A spus ceva?
– A spus.
– Ce?
Din buzunarul cămăşii lui de în, Wireman extrase o invitaţie la expoziţia mea, cu PRIVELIŞTEA DE PE DUMA scris pe o parte. Pe cealaltă mâzgălise el trei notiţe.
Cuvintele erau tremurate - de la mişcarea ambulanţei, bănuiam - dar tot le puteam citi:
