– Okay, am spus.

– Acum putem pleca? întrebă Wireman.

– Nu încă, i-am răspuns.

El aruncă o privire la ceas, apoi la mine.

– Credeam că te grăbeşti, amigo. Şi ţinând cont de ce am văzut aici aseară, eu, unul, ştiu că mă grăbesc. Ce mai e, deci?

– Înainte trebuie să vă desenez pe voi doi, am spus.

IV

– Aş fi onorat să faci un desen cu mine, Edgar, spuse Jack, sunt sigur că mama ar fi în al nouălea cer - dar cred că

Wireman are dreptate. Ar trebui să o luăm la picior.

– Tu, Jack, ai fost vreodată în partea de sud a insulei?

– Ăă, nu.

De asta fusesem aproape sigur. Dar, rupând desenul cu mecanismul podului mobil din maculator, m-am uitat la Wireman. Chiar dacă acum aveam sufletul şi sentimentele acoperite de un strat de plumb, simţeam că acesta este un lucru pe care voiam într-adevăr să-l ştiu.

– Dar tu? Ai fost vreodată la Heron's Roost cel original, pentru a arunca o privire?

– Sincer să fiu, nu. Wireman se duse la geam şi se uită

afară. Podul e tot ridicat - de aici se vede puntea vestică pe fundalul cerului. Până aici, toate bune.

Nu voiam să abandonez subiectul atât de uşor.

– De ce nu?

– Domnişoara Eastlake m-a sfătuit să n-o fac, zise el, tot cu faţa la geam. Spunea că mediul e infect. Apa, vegetaţia,

chiar şi aerul. Spunea că în al Doilea Război Mondial forţele aviatice ale armatei au făcut experimente în zonă şi au reuşit să otrăvească partea aia de insulă, şi probabil că ăsta e motivul pentru care vegetaţia e atât de sălbatică acolo.

Spunea că oţetarul este poate cel mai nociv din toată

America - mai nociv decât sifilisul înainte de descoperirea penicilinei, au fost cuvintele ei. Îţi ia ani să te vindeci, dacă

te atingi de el. Pare să se vindece, dar reapare. Şi îţi acoperă tot corpul. Aşa a spus ea.

Deşi erau interesante aceste informaţii, Wireman tot nu-mi răspunsese la întrebare. Aşa că l-am întrebat din nou.

– Ea mai spunea că sunt şerpi, răspunse el, în sfârşit întorcându-se cu faţa. Eu am groază de şerpi. Mi-e groază

de ei încă din copilărie, când m-am trezit într-o dimineaţă, când eram într-o excursie în aer liber cu părinţii, şi am descoperit că împart sacul de dormit cu un şarpe. Îmi intrase de-a dreptul sub cămaşa de corp. M-a stropit cu mosc. Futu-i, am crezut că m-a otrăvit. Eşti mulţumit?

– Da, am recunoscut. Ei i-ai spus povestea asta înainte sau după ce ţi-a povestit ea de şerpii care mişună în partea aia de insulă?

Cu un aer înţepat, el replică:

– Nu-mi aduc aminte. Apoi suspină. Probabil înainte.

Înţeleg unde baţi - voia să mă ţină la distanţă.

Tu ai spus-o, nu eu, am gândit. Cu voce tare am zis:

– În principal, pentru Jack îmi fac griji. Dar e mai bine să

fim siguri.

– Pentru mine? Jack părea descumpănit. Eu n-am nimic cu şerpii. Şi ştiu cum arată oţetarul. Am fost cercetaş.

– Ai încredere în mine, am spus şi am început să-l desenez. Am lucrat repede, rezistând pornirii de a intra în detalii... aşa cum o parte din mine dorea să facă. În timp ce lucram, primul claxon furios începu să urle în partea de coastă a podului mobil.

– Se pare că podul s-a blocat din nou, spuse Jack.

– Da, am aprobat fără a ridica ochii din desen.

V

Cu desenul lui Wireman m-am grăbit şi mai tare, dar am descoperit din nou că trebuie să mă opun pornirii de a mă

abandona creaţiei... pentru că atunci când mă lua avântul creator, durerea şi chinul sufletesc erau scoase pe tuşă.

Avântul creator era ca un virus. Dar nu aveam multe ore de lumină şi nu voiam să mă reîntâlnesc cu Emery mai mult decât voia Wireman. Ce voiam eu era ca povestea asta să

se sfârşească şi ca noi trei să părăsim insula - să mergem departe de ea - când culorile alea ale apusului aveau să

înceapă să se ridice din apele golfului.

– Bun, am zis. Pe Jack îl desenasem în albastru şi pe Wireman într-un portocaliu aprins. Niciunul nu era perfect, însă eram de părere că ambele desene surprindeau esenţialul. Mai e un singur lucru de făcut.

Wireman bombăni.

– Edgar!

– Nu-i ceva ce trebuie să desenez, am spus şi am închis coperta maculatorului peste cele două schiţe. Zâmbeşte doar pentru artist, Wireman. Dar înainte de asta gândeşte-te la ceva care te face să te simţi deosebit de bine.

– Vorbeşti serios?

– Al naibii de serios.

Wireman se încruntă... apoi se relaxa. Zâmbi. Ca de obicei, zâmbetul îi lumină întreaga faţă şi-l transformă într-un om nou. M-am întors spre Jack.

– Acum tu.