– Asta te-ar încurca.
– Bine, muchacho, mi se pare vag cunoscut... dar poate că
asta-i doar o impresie pe care mi-ai băgat-o tu în cap.
– În toate tablourile Fata şi corabia, doar de o singură Fată
din Barcă n-am fost niciodată sigur: cea din Nr. 6. Cea cu păr portocaliu, cea în costum de baie albastru dintr-o piesă, cu dungă galbenă în jurul gâtului.
Am lovit cu degetul în imaginea neclară a Adrianei din fotografia pe care Mary Ire mi-o dăduse.
– Asta e fata. Ăsta e costumul de baie. Sunt convins de asta. La fel era şi Elizabeth.
– Şi ce vrei să spui? întrebă Wireman.
Scruta imaginea, frecându-se în acelaşi timp la tâmple. L-am întrebat dacă-l deranjează ochii.
– Nu. Doar că asta-i atât... atât de al naibii de...
Ridică ochii spre mine, ochi larg căscaţi, continuând să-şi maseze tâmplele.
– Fetiţa a căzut dintr-o şaretă afurisită şi s-a lovit cu capul de o stâncă, sau aşa spune aici. S-a trezit în cabinetul doctorului tocmai când se pregăteau s-o ducă la spitalul din St Peter. Au urmat crize. Spune: „Crizele continuă pentru fetiţa Elizabeth, deşi sunt moderate şi nu par să-i provoace dureri de durată.“ Şi a început să facă desene!
Am spus:
– Accidentul trebuie să fi avut loc imediat după ce a fost făcut marele portret de grup, pentru că arată exact la fel, iar copiii se schimbă repede la vârsta asta.
Wireman nu păru să mă audă.
– Suntem toţi în aceeaşi barcă, zise el. Am dat să-l întreb la ce se referă, apoi am înţeles că nu e nevoie.
– Si, senor, am spus.
– A căzut în cap. Eu m-am împuşcat în cap. Tu ai avut capul zdrobit de un excavator.
– O macara.
El flutură din mână, ca pentru a spune că n-are nici-o importanţă. Apoi, cu aceeaşi mână, mă apucă de singura încheietură pe care o mai aveam. Degetele lui erau reci.
– Am nişte întrebări, muchacho. Cum de ea s-a oprit din desenat? Şi cum de eu nici nu m-am apucat?
– Nu ştiu sigur de ce s-a oprit. Poate că a uitat - a blocat talentul - sau poate că a minţit şi a negat intenţionat. Cât despre tine, talentul tău e empatia. Şi pe Duma Key, empatia a evoluat în telepatie.
– Asta-i o mare baza...
Lăsă replica neîncheiată.
Am aşteptat.
– Ba nu, zise el. Ba nu. Nu e aşa. Dar e o nebunie absolută.
Mai vrei să ştii ceva, amigo?
– Sigur.
Îndreptă degetul mare spre încordatul grup de familie din cealaltă parte a încăperii. Aceştia îşi reluaseră discuţia. Tata scutura acum din deget spre mamă. Sau poate spre soră.
– Acum vreo două luni, ţi-aş fi putut spune ce au ei de împărţit. Acum, nu pot decât să-mi dau cu presupusul.
– Şi probabil că ai nimeri-o în ambele cazuri, am zis.
Oricum, ai schimba una cu cealaltă? Vederea în locul episoadelor de telepatie?
– Doamne, nu! zise el, apoi se uită împrejur cu un zâmbet ironic, disperat, cu capul înclinat pe o parte. Nu-mi vine să
cred că purtăm discuţia asta, să ştii. Mă tot gândesc că mă
voi trezi şi voi fi chemat la ordine: „Prezintă arma, soldat Wireman.“
L-am privit în ochi.
– Asta n-o să se întâmple.
X
După Weekly Echo, fetiţa Elizabeth (cum i se spune aproape în întregul articol) îşi începu încercările artistice
chiar în prima zi a convalescenţei la domiciliu. Evolua cu repeziciune, „dobândind îndemânare şi pricepere cu fiecare oră care trecea, i se părea tatălui ei uluit“. Începu cu creioane colorate („Îţi sună cunoscut?“ întrebă Wireman), după care trecu la o cutie de acuarele pe care John Eastlake cel năuc o aduse din Venice.
