Vocea mea părea să vină de foarte departe, printr-un ţiuit grav şi egal.

– Nemaipomenit, zise el.

IX

Poate că Jack a reuşit să ajungă puţin mai departe de locul în care lui Ilse i se făcuse rău; dar poate că nu. Era greu să-ţi dai seama odată ce vegetaţia creştea în înălţime.

Drumul se îngusta, transformându-se într-un drumeag accidentat şi brăzdat de rădăcini care creşteau aproape de suprafaţă. Frunzişul se împletise deasupra noastră, ascunzând aproape complet cerul. Parcă ne aflam într-un tunel însufleţit. Geamurile erau ridicate, dar şi aşa maşina se umplu de un miros verde şi fecund de junglă.

Jack puse la încercare suspensiile bătrânului Mercedes vârându-l într-o groapă adâncă, îl făcu să se hurduce peste o ridicătură a asfaltului de cealaltă parte a drumului, apoi apăsă tare frâna şi scoase schimbătorul de viteze pe liber.

– Îmi pare rău, zise el. Îi tremurau buzele şi ochii i se căscaseră mult prea tare. Îmi e...

Ştiam perfect ce îi era.

Jack dibui să deschidă portiera, se aplecă afară şi vomită.

Mi se părea că mirosul junglei (căci asta era odată ce făceai un kilometru şi jumătate de la El Palacio) era puternic în

maşină, dar ceea ce năvăli înăuntru prin portiera deschisă

era un iz de zece ori mai greu, gros şi verde şi înfiorător de viu. Totuşi, nu se auzea nici măcar o singură pasăre cântând în masa aia indistinctă de frunze. Singurul sunet era al lui Jack, care-şi golea maţele de micul dejun.

Apoi prânzul. În cele din urmă, se lăsă înapoi pe spătar.

Mai credea că eu sunt alb ca varul? Asta era oarecum nostim, pentru că în după-amiaza aceea de mijloc de aprilie, Jack Cantori era mai alb ca luna martie în Minnesota. În loc de douăzeci şi unu, părea să aibă o bolnăvicioasă vârstă de patruzeci şi cinci de ani. Încep să

am îndoieli serioase cu privire la salata de ton pe care ampreparat-o la prânz, spusese Ilse, dar nu salata de ton fusese de vină. Ceva provenit din mare, sigur, dar nu tonul.

– Îmi pare rău, spuse el. Nu ştiu ce-i cu mine. Mirosul, cred

- mirosul ăla putred de junglă...

Îi tresaltă pieptul, scoase un gâlgâit gros din fundul gâtului şi se aplecă din nou afară. De data aceasta nu mai reuşi să

se apuce de volan şi, dacă nu l-aş fi prins de guler şi nu l-aş

fi tras înapoi, ar fi plonjat cu capul înainte drept în voma lui.

Se lăsă pe spate, închise ochii, cu faţa udă de transpiraţie şi gâfâind scurt şi repede.

– Mai bine să-l ducem înapoi la El Palacio, propuse Wireman. Nu-mi place să pierd timpul - la naiba, nu-mi place să-l pierd pe el - da' asta nu-mi miroase a bine.

– În ceea ce o priveşte pe Perse, miroase exact cum trebuie, am spus. Acum, piciorul afectat mă furnica aproape la fel de tare ca braţul. Parcă ar fi fost curent electric. Asta e mica ei centură împrejmuitoare înveninată. Dar tu, Wireman? Cum îţi simţi stomacul?

– Bine, dar ochiul beteag - cel care era beteag - mă furnică

de-mi vine să urlu, şi am parcă un vâjâit în cap. Probabil de la radio.

– Nu-i de la radio. Şi motivul pentru care îl afectează pe Jack iar pe noi nu, e că noi am fost... păi... să spunem, imunizaţi. Ironia sorţii, nu?

La volan, Jack mormăi.

– Ce poţi face pentru el, muchacho? Poţi face ceva?

– Aşa cred. Aşa sper.

Aveam maculatoarele în poală şi creioanele şi radierele într-o borsetă. Am dat acum paginile până la desenul cu Jack şi am scos o radieră. I-am şters gura şi arcul inferior al ochilor, tot până la colţuri. Furnicătura din braţul meu drept era mai cruntă ca oricând şi nu aveam absolut nici-o îndoială că ceea ce voiam să fac va da roade. Mi-am rechemat în gând amintirea zâmbetului lui Jack în bucătărie

- cel pe care îi cerusem să mi-l ofere în timp ce se gândea la ceva ce-l făcea să se simtă foarte bine - şi l-am desenat repede cu creionul albastru miez-de-noapte. Nu-mi luă mai mult de treizeci de secunde (ochii erau de fapt cheia; când vine vorba de zâmbete, aşa e întotdeauna), dar acele câteva linii au schimbat întreaga idee a chipului lui Jack Cantori.

Şi am obţinut ceva neaşteptat. În timp ce desenam, l-am văzut sărutând o fată în bikini. Nu, mai mult decât „văzut“.

Am putut să simt pielea ei netedă, până şi câteva firişoare de nisip cuibărite în scobitura de la baza spatelui ei. I-am putut simţi mirosul şamponului şi gustul vag al sării de pe buze. Ştiam că numele ei este Caitlin şi că el îi spunea Kate.

Am pus creionul înapoi în borsetă şi am tras fermoarul.

– Jack? am spus pe un ton blând. Tânărul avea ochii închişi şi transpiraţia încă îi acoperea obrajii şi fruntea, dar mi se părea să respiraţia îi revenise cât de cât la normal. Cum te simţi acum? Mai bine?

– Mda, zise el fără să deschidă ochii. Ce ai făcut?

– Păi, dacă tot suntem numai noi trei, putem să-i spunem pe nume: un act de magie. O contravrajă mică, pe care am aruncat-o în direcţia ta.

Wireman se întinse peste umărul meu, luă maculatorul, studie desenul şi încuviinţă din cap.

– Încep să cred că Perse ar fi trebuit să te lase în pace, muchacho. Eu am răspuns:

– Pe fiica mea ar fi trebuit s-o lase în pace.

X

Cinci minute am rămas unde ne aflam, dându-i timp lui Jack să-şi revină. Într-un târziu, el anunţă că se simte în stare să continuăm. Îi revenise culoarea în obraji. M-am întrebat dacă am fi întâmpinat aceleaşi probleme dacă am fi făcut drumul pe apă.

– Wireman, ai văzut vreodată vreo barcă de pescuit ancorată în partea de sud a insulei?

– Să ştii că nu, spuse după ce reflectă puţin. Pescarii rămân de obicei pe partea cu Don Pedro a strâmtorii.

Ciudat, nu?

– Nu-i ciudat, ci de-a dreptul sinistru, spuse Jack. Ca drumul ăsta.

Se îngustase cât un drumeag. Strugurii tropicali şi ramurile de ficus bengalez se frecau de marginile Mercedes-ului care înainta anevoie, scoţând scârţâituri infernale. Drumul, umflat de rădăcini şi cu asfaltul sfărâmat şi plin de gropi, continua să vireze spre inima insulei, iar acum începuse să

şi urce.

Ne târâm kilometru cu kilometru, frunzele şi crengile plesnind şi lovind maşina. Mă tot aşteptam ca drumul să se întrerupă complet, însă frunzişul compact de deasupra îl protejase cât de cât de intemperii, aşa încât nu era definitiv compromis. Ficuşii bengalezi făcură loc unei impresionante păduri de arbori de piper brazilian, şi abia acolo am văzut primele animale sălbatice: un linx enorm care stătu un moment pe asfaltul sfărâmat al drumului, şuierând la noi cu urechile date pe spate, apoi o zbughi între ierburi. Puţin mai departe, o duzină de omizi negre durdulii căzură pe parbriz, unde explodară de-a dreptul, împrăştiind măruntaie vâscoase pe care ştergătoarele şi lichidul de parbriz nu reuşiră să le înlăture; nu făcură decât să le întindă până

când parbrizul se transformă parcă într-un ochi acoperit de cataractă.