Probabil că nu părea decât o înclinare din cap sau o fluturare din mână spre albastrul cerului senin. În cele din urmă, toţi ne facem ţăndări la podea.
Pam întinse braţele. Prin fereastra panoramică strălucea o lună plină şi la lumina ei am văzut trandafirul tatuat pe umflătura sânului ei. Mai era ceva nou şi diferit... dar sânul era familiar. Îl cunoşteam bine.
– Vino aici, zise ea.
M-am dus. Am lovit una dintre măsuţele de la room-service cu şoldul beteag, am scos un icnet surd şi m-am împleticit ultimii doi paşi până în braţele ei, spunându-mi că asta era o reîntâlnire frumoasă, că
amândoi vom ateriza pe covor, eu deasupra ei. Poate reuşeam chiar să-i rup vreo două coaste. Era în mod clar posibil; mă îngrăşasem zece kilograme de când venisem pe Duma Key.
Dar ea era puternică. Uitasem asta. Îmi susţinu greutatea, sprijinindu-se la început de canatul uşii de la dormitor, apoi îndreptându-se cu mine în braţe. Am cuprins-o şi eu cu braţul şi mi-am lipit obrazul de umărul ei, inspirându-i pur şi simplu aroma.
Wireman! M-am trezit devreme şi m-am simţit atât debine în compania porţelanurilor mele!
– Haide, Eddie, eşti obosit. Vino în pat.
Mă conduse în dormitor. Fereastra de acolo era mai mică, lumina lunii mai slabă, însă geamul era deschis şi auzeam suspinul constant al apei.
– Eşti sigură...
– Şşş.
Sunt sigur că mi s-a spus numele dumitale, dar îmi scapă,atâtea îmi scapă acum.
– N-am avut niciodată de gând să te fac să suferi. Îmi pare tare rău... Îmi puse două degete pe buze.
– Nu-mi trebuie scuzele tale.
Am stat umăr la umăr pe pat, în umbre.
– Atunci, ce vrei?
Îmi arătă cu un sărut. Respiraţia ei era caldă şi avea gust de şampanie. Pentru scurt timp, am uitat de Elizabeth şi de Wireman, de coşuleţe de picnic şi de Duma Key. Pentru scurt timp, am fost doar eu şi ea, ca în vremurile vechi.
Vremurile când aveam două braţe. Pentru scurt timp după
aceea am dormit - până la primul revărsat al zorilor.
Pierderea memoriei nu este întotdeauna problema; uneori -
poate chiar des - este soluţia.
CUM SE FACE UN DESEN (VIII)
Fiţi curajoşi. Nu vă temeţi să desenaţi lucrurile secrete.
Nimeni n-a spus că arta este întotdeauna un zefir; uneorieste un uragan. Nici chiar atunci nu trebuie să ezitaţi sau să
vă abateţi de la drum. Pentru că dacă vă spuneţi mareaminciună a artei de proastă calitate - că voi sunteţi lacârmă - veţi pierde şansa de a atinge adevărul. Adevărul nueste întotdeauna frumos. Uneori, adevărul este Uriaşul.
Micuţele spun: E broscoiul lui Libbit. Un broscoi cu diiinţ.
Iar alteori este ceva şi mai rău. Ceva ca Charley înnădragii lui albastru-deschis.
Sau EA.
Iată o poză cu micuţa Libbit cu degetul la buze. Spune: Şşş. Spune: Dacă vorbeşti, ea o să te audă, aşa că şşş. Ea spune: Lucruri rele se pot întâmpla, iar păsările vorbitoare cu susu-n jos sunt doar primele şi cele mai neînsemnate, aşa că şşş. Dacă încerci să fugi, ceva îngrozitor ar putea ieşi dintre chiparoşi şi fisticul sălbatic şi să te prindă pe drum.
Sunt lucruri şi mai rele în apă, jos la Shade Beach - mai rele decât uriaşul, mai rele decât Charley care se mişcă atât de repede. Ele sunt în apă şi aşteaptă să te înece. Şi nici măcar înecatul nu e sfârşitul, nu, nici măcar înecatul. Aşa că şşş.
Dar pentru adevăratul artist, adevărul va insista. LibbitEastlake îşi poate face gura să tacă, însă nu şi vopselele şipenelurile.
Numai unei singure persoane îndrăzneşte ea să-ivorbească şi numai într-un singur loc o poate face - numaiun singur loc la Heron 's Roost unde influenţa EI pare să
slăbească. Îi cere lui Nan Melda să meargă acolo cu ea. Şiîncearcă să explice cum s-a întâmplat asta, cum talentul acerut ritos adevărul şi cum adevărul i-a scăpat printredegete. Încearcă să explice cum desenele au preluat
controlul vieţii ei şi cum a ajuns ea să urască păpuşica deporţelan pe care tati a găsit-o odată cu restul comorii -
micuţa femeie de porţelan care a fost dreptul celui ce găseşte al lui Libbit. Încearcă să-şi explice cea mai adâncă
teamă: dacă ei nu fac ceva, gemenele ar putea să nu fiesingurele victime, ci doar primele. Iar morţile s-ar putea să
nu se sfârşească pe Duma Key.
Îşi adună tot curajul (şi pentru un copil care abia a trecutde vârsta primei pruncii, ea trebuie să fi avut extrem demult curaj) şi spune tot adevărul, nebunesc aşa cum esteel. Mai întâi despre cum a făcut ea uraganul, dar că aceean-a fost ideea ei - a fost ideea EI.
Cred că Nan Melda o crede. Pentru că ea l-a văzut peuriaş? Pentru că ea l-a văzut pe Charley?
Cred că i-a văzut pe amândoi.
