– Nu ştiu. Sunt în plop.
– Atunci, lasă-mă să te ajut. Mă laşi?
– Bine.
– Pentru moment, nu-l aborda, am povăţuit-o şi am descoperit că-mi doream asta din tot sufletul. Dar mai era ceva. Când mă gândeam la tablourile Fata şi corabia - mai ales la fata din barcă - voiam să-i spun să nu intre în vorbă
cu străinii, să-şi ţină uscătorul de păr departe de cada de baie şi să facă jogging doar pe stadionul colegiului.
Niciodată în parcul Roger Williams la ceas de seară.
Ea mă privea întrebătoare şi eu am reuşit să-mi reintru în mână.
– Întoarce-te direct la şcoală...
– Voiam să discut cu tine despre asta...
Am aprobat, dar am strâns-o de braţ ca să-i arăt că încă
n-am terminat.
– Termină-ţi semestrul. Dă-ţi examenele. Lasă-l pe Carson să-şi încheie turneul. Detaşează-te puţin, apoi întâlniţi-vă...
Înţelegi ce-ţi spun?
– Da...
Înţelegea, dar nu părea convinsă.
– Când vă veţi întâlni, întâlniţi-vă pe teren neutru. Şi nu vreau să te stânjenesc, dar încă suntem doar noi doi, aşa că
o voi spune. Patul nu înseamnă teren neutru.
Ea coborî ochii spre picioarele ei din apă. Eu am întins mâna şi i-am întors faţa spre a mea.
– Când problemele nu sunt rezolvate, patul e un teren de luptă. Eu n-aş lua nici cina cu el fără să ştiu pe ce picior dansăm. Întâlniţi-vă... nu ştiu... în
Boston. Staţi pe o bancă din parc şi lămuriţi-vă.
Limpezeşte-ţi gândurile şi asigură-te că şi le-a limpezit şi el.
Apoi luaţi cina. Mergeţi la un meci al Red Sox.
Sau mergeţi în pat, dacă tu crezi că asta e mişcarea corectă. Doar fiindcă nu vreau să mă gândesc la viaţa ta sexuală nu înseamnă că aş fi de părere că n-ar trebui să ai aşa ceva.
La aceasta, ea îmi uşura mult situaţia râzând. Auzind-o, un chelner care încă părea pe jumătate adormit veni să ne întrebe dacă vrem cafea. Am spus că vrem. Când se duse după ea, Ilse spuse:
– Bine, tati. Am băgat la scăfârlie. Voiam să-ţi spun că
oricum mă duc înapoi în după-masa asta. Un examen preliminar la antropologie la sfârşitul săptămânii şi împreună cu câţiva colegi am alcătuit un mic grup de studiu. Ne-am intitulat Clubul Supravieţuitorilor. Mă privi cu
interes. Ce spui de asta? Ştiu că te gândeai să stăm două
zile, dar acum e chestia asta cu prietena ta...
– Nu, draga mea, e bine. Am sărutat-o pe vârful nasului, spunându-mi că, dacă sunt aproape, ea nu va vedea cât de bucuros mă simt - bucuros că venise la expoziţie, bucuros că petrecuserăm câteva momente împreună
astă-dimineaţă, bucuros mai presus de orice că se va afla la o mie cinci sute de kilometri nord de Duma Key pe când soarele avea să apună la capătul zilei. Asta presupunând că
reuşea să-şi facă o rezervare la avion. Cât despre Carson?
Ea rămase tăcută preţ de un minut, poate, legănându-şi picioarele goale înainte şi înapoi în apă. Apoi se ridică şi mă
luă de braţ, ajutându-mă să mă ridic şi eu.
– Cred că ai dreptate. O să-i spun că, dacă priveşte cu seriozitate relaţia noastră, va trebui pur şi simplu să
aştepte până după 4 Iulie.
Acum, că luase o decizie, ochii îi erau din nou luminoşi.
– În felul ăsta voi avea timp până la sfârşitul semestrului şi încă o lună din vacanţa de vară pe deasupra. Iar el va avea timp până la ultimul spectacol de la Cow Palace, plus încă
destul cât să-şi dea seama dacă a încheiat-o cu blondina, aşa cum zice acum. Îţi convine aşa, dragă tată?
– Îmi convine de minune.
– Uite că vine cafeaua, anunţă ea. Acum, întrebarea e cât mai avem de aşteptat până la micul dejun.
