Eu l-am prins pe Jack de curea şi l-am tras înapoi. Nu-l puteam plesni peste faţă - nu aveam mâna cu care să-l plesnesc - aşa că m-am mulţumit să strig.

– Nu-i real! E coşmarul ei!

– Coşmarul... ei? Un văl ca de înţelegere se lăsă peste ochii tânărului. Sau poate doar o fărâmă de conştiinţă. Mă

mulţumeam cu atât.

– Coşmarul ei, bau-baul ei, ceea ce o speria când se stingea lumina, am spus. E doar o altă fantomă, Jack.

– De unde ştii?

– Unu la mână, pâlpâie ca un film vechi, interveni Wireman. Uită-te la el.

Omul negru dispăruse, dar apăru din nou, de data aceasta în faţa scării ruginite care ducea la trambulina piscinei.

Rânji la noi pe sub pălăria lui roşie. Bluza, am observat, era la fel de albastră ca pantalonii. Aluneca dintr-un loc în altul cu picioarele lui nemişcate mereu strâmbate în aceeaşi poziţie, ca o figurină într-un poligon de tir. Dispăru din nou, apoi apăru pe verandă. Un moment mai târziu, era în parcare, aproape direct în faţa noastră. Mă durea sufletul să-l privesc şi încă mă umplea de teamă... dar numai pentru că ea se temuse. Libbit.

Când se arătă data următoare, era pe aleea cu două

făgaşe care ducea la Shade Beach şi acum am putut vedea toţi trei golful strălucind prin bluza şi pantalonii lui. Pâlpâi şi se făcu nevăzut, iar Wireman începu să râdă isteric.

– Ce-i? zise Jack întorcându-se spre el, gata aproape să-l lovească. Ce-i?

– E o afurisită de statuetă de grădină! zise Wireman, râzând mai tare ca oricând. O statuetă din aia reprezentând un negru care acum, pe motiv de corectitudine politică, este verboten, doar că mărit de trei, poate patru ori!

Bau-baul lui Elizabeth era statueta de grădină a casei!

Încercă să mai spună ceva, dar nu putu. Se îndoi de spate, râzând atât de tare, că trebui să-şi sprijine mâinile pe genunchi. Înţelegeam gluma, dar nu puteam lua parte la ea... şi nu doar pentru că fiica mea era moartă în Rhode Island. Wireman râdea acum doar pentru că la început fusese la fel de speriat ca mine şi ca Jack, la fel de speriat cum fusese Libbit. Şi ea de ce fusese speriată? Pentru că

cineva, foarte probabil accidental, vârâse o idee greşită în căpşorul ei inventiv. Eu aş fi pariat pe Nan Melda şi - poate -

pe o poveste de culcare menită doar să aline o copilă care încă suferea de pe urma rănii la cap. Poate chiar insomniacă. Numai că povestea aceea de culcare nimerise ca nuca-n perete, şi-i crescuseră DIIINŢ.

Domnul Pantaloni Albaştri nu semăna cu broaştele pe care le văzuserăm înainte. Acelea i se datoraseră în întregime lui Elizabeth şi nu aveau nimic malefic în ele. Statueta de grădină, însă... poate că se născuse din căpşorul lui Lib-bit, dar aveam o bănuială că Perse şi-o raliase de mult pentru a sluji scopurilor sale. Dacă cineva se apropia atât de tare de primul cămin al lui Elizabeth, el era acolo, pregătit să-l bage pe intrus în sperieţi şi să-l pună pe fugă. Să-l trimită, poate, direct la cel mai apropiat azil de nebuni.

Ceea ce însemna că, totuşi, poate era ceva de găsit acolo.

Jack se uita agitat spre locul în care poteca desfundată -

care într-adevăr lăsa impresia că, în vremuri imemoriale, fusese destul de lată pentru a putea fi folosită de o trăsură

sau chiar de o camionetă - cobora mult şi dispărea din vedere.

– O să se întoarcă?

– Nu are importanţă, muchacho, spuse Wireman. Nu e real. Coşuleţul ăla de picnic, pe de altă parte, trebuie dus de cineva. Aşa că trage aer în piept şi ridică-l, barosane.

– Numai privindu-l mi s-a părut că-mi pierd minţile, mărturisi Jack.

Înţelegi asta, Edgar?

– Sigur că da. La vremea ei, Libbit avea o imaginaţie foarte puternică.

– Şi apoi ce s-a întâmplat cu ea?

– A uitat cum s-o folosească.

– Isuse, exclamă Jack. Asta-i oribil.

– Da. Şi cred că e uşor să uiţi aşa ceva. Ceea ce face să fie şi mai oribil. Jack se aplecă, luă coşul, apoi se întoarse spre Wireman.

– Ce-i aici înăuntru? Lingouri de aur? Wireman luă rucsacul cu mâncare şi zâmbi senin.

– Am pus câteva lucruri extra.

Ne-am croit drum pe aleea buruienoasă, cu ochii în patru la statueta de grădină. Nu se întoarse. În capul scărilor de la verandă, Jack puse coşuleţul de picnic jos cu un suspin scurt de uşurare. Din spatele nostru se auzi un fâlfâit de aripi.

Ne-am întors şi am văzut un bâtlan pe alee. Părea să fie acelaşi care-mi aruncase priviri reci de pe terenul de tenis de la El Palacio. În mod categoric, privirea era aceeaşi: albastră şi tăioasă şi fără niciun dram de milă.

– Ăla e real? întrebă Wireman. Tu ce crezi, Edgar?

– E real, am spus.

– De unde ştii?

Le-aş fi putut atrage atenţia că bâtlanul avea umbră, dar din câte ştiam, şi statueta de grădină avusese aşa ceva; fusesem prea descumpănit ca să bag de seamă.

– Pur şi simplu, ştiu. Hai să intrăm. Şi nu vă deranjaţi să

bateţi la uşă.

Asta nu-i o vizită de curtoazie.

XIII

– Ăă, asta ar putea fi o problemă, spuse Jack.

Veranda era aruncată în umbre adânci de reţeaua de muşchi spaniol, dar odată ce ochii ni se obişnuiră cu semiîntunericul, am văzut că un lanţ gros şi ruginit ţinea uşile duble închise. De el atârnau nu unul, ci două lacăte.

Lanţul fusese petrecut prin cârlige înfipte în cele două

canaturi.

Wireman păşi înainte ca să arunce o privire de aproape.

– Ştii, spuse el, eu şi Jack am putea rupe imediat unul sau amândouă cârligele astea. Au avut şi zile mai bune.

– Mai degrabă ani, zise Jack.