– Două treizeci. Ce spui, muchacho? Intrăm?

– Nu ştiu, am repetat.

– Păi, eu ştiu, zise el. Am omorât un nenorocit de aligator ca să ajung aici; nu plec fără să arunc măcar o privire prin casa asta bătrână. Podeaua din cămară pare solidă şi e cea mai aproape de sol. Haideţi să strângem nişte lucruri pe care să călcăm. Vreo două din bârnele alea ar trebui să

ajungă. Jack, tu poţi intra primul şi să mă ajuţi să urc. Pe Edgar îl putem trage împreună.

Şi aşa am procedat, murdari şi cu răsuflarea tăiată, urcând mai întâi în cămară şi intrând de acolo mai departe în casă, uitându-ne în jur cu mirare, simţindu-ne ca nişte călători în timp, turişti într-o lume care-şi aflase sfârşitul cu peste optzeci de ani în urmă.

18. NOVEEN

I

Casa mirosea a lemn putred, a tencuială veche şi a pânză

mucedă. Se mai simţea şi un iz slab de verdeaţă. Rămăsese o parte din mobilă - distrusă de timp şi deformată de umezeală - însă tapetul frumos din salon atârna în fâşii şi de tavanul din holul principal stătea agăţat un uriaş cuib de hârtie, vechi şi tăcut. Sub el, viespi moarte zăceau într-un morman înalt de treizeci de centimetri pe duşumeaua deformată de chiparos. Undeva, în ce rămăsese din etajul superior, curgea apă, câte o picătură o dată.

– Lemnul de chiparos şi sequoia de aici ar fi valorat o avere dacă cineva ar fi venit să-l ia înainte să se ducă

dracului, zise Jack. Se aplecă, apucă de capătul unei scânduri desprinse şi trase. Scândura cedă, se îndoi aproape ca un cauciuc, apoi se rupse - nu cu un trosnet, ci cu un foşnet egal. Câteva artropode ieşiră din gaura dreptunghiulară rămasă. Se ridică un miros umed şi întunecat.

– Nici urmă de gunoaie, nici urmă de furt şi nimeni care să

ţină petreceri aici, spuse Wireman. Nici urmă de prezervative uzate sau chiloţi tanga, niciun singur mesaj de JOE O IUBEŞTE PE DEBBIE scris cu vopsea pe perete.

Cred că n-a mai fost nimeni aici de când John a închis uşa cu lanţul şi a plecat definitiv. Ştiu că asta e greu de crezut...

– Nu, am spus. Nu e greu. Acest Heron's Roost, din capătul ăsta de insulă, i-a aparţinut lui Perse încă din 1927. John a ştiut-o şi a avut grijă ca lucrurile să rămână neschimbate când şi-a scris testamentul. La fel a făcut şi Elizabeth. Dar nu e un altar. M-am uitat în camera de vizavi de salon.

Cândva, poate că fusese un birou. Un pupitru vechi stătea într-o baltă urât mirositoare. Erau rafturi, însă pe ele nu mai rămăsese nici-o carte. E un mormânt, am completat.

– Unde căutăm, deci, desenele alea? întrebă Jack.

– Habar nu am, am recunoscut. Nici măcar nu... În pragul uşii era o bucată mare de tencuială; am dat cu piciorul în ea. Voiam s-o proiectez în aer, însă era prea veche şi udă; doar se dezintegra. Nu cred că mai sunt alte desene. Nu acum, că am văzut casa.

M-am uitat iar în jur, simţind izul acela jilav.

– Poate că ai dreptate, dar n-am încredere în tine, spuse Wireman. Pentru că, muchacho, tu eşti în doliu. Şi asta seacă puterile dintr-un om. Ascultă la mine, că ştiu din experienţă personală.

Jack intră în birou, păşind atent pe scândurile umede pentru a ajunge la pupitrul vechi. O picătură de apă îi căzu pe cozorocul şepcii şi el ridică ochii.

– Tavanul cedează, ne anunţă. Probabil că la etaj se afla cel puţin o baie, poate două, şi poate un bazin pe acoperiş

pentru colectarea apei de ploaie. Văd o ţeava care atârnă.

Într-o bună zi o să se prăbuşească şi atunci adio pupitru.

– Ai grijă numai să nu-ţi spunem adio şi ţie, Jack, zise Wireman.

– În momentul de faţă, pe mine podeaua mă îngrijorează, spuse el. E al naibii de-mbibată cu apă.

– Întoarce-te, atunci, l-am îndemnat.

– Un minut. Stai să verific asta mai întâi.

Trase sertarele unul după altul.

– Nimic, anunţă. Nimic... tot nimic... nimic... Se opri. Uite aici ceva. Un bilet. Scris de mână.

– Să-l vedem, spuse Wireman.

Jack i-l aduse, făcând paşi mari şi grijulii, până ce trecu de porţiunea udă a podelei. Eu l-am citit peste umărul lui Wireman. Mesajul era scris pe o hârtie albă, simplă, şi scrisul, mare şi plat, era de mână de bărbat:

19 august '26

Johnny - ce-ţi doreşti primeşti. Asta-i ultima livrare de bunătăţi & e doar pentru tine, prietene. „Champerul“ nu-i ce am mai bun, dar

„Ce naiba“. Single-malt-ul e OK.. CC pentru „gloata de rând“

(ha-ha). 5 Ken în butoiaş. Şi cum ai cerut, Masă X 2, şi în cera.

Nu-mi asum meritul, am avut doar noroc, dar e într-adevăr ultimul. Mersi pentru tot, amice. Ne vedem când mă-ntorc de partea asta a bălţii.

DD

Wireman atinse Masă X 2 şi spuse:

– Masa se scurge. Restul îţi spune ceva, Edgar?

Îmi spunea, dar pentru un moment memoria mea afurisită

şi bolnavă refuză să-mi vină în ajutor. O să reuşesc, mi-am spus... şi apoi am gândit prin derivare. Mai întâi la Ilse spunând Mă primiţi la piscina dumneavoastră, domnule?, şi mă duru, dar am lăsat-o, pentru că asta era calea de intrare. Ce urmă fu amintirea unei alte fete îmbrăcate pentru altă piscină. Fata asta era toată numai sâni şi picioare lungi, într-un costum de baie întreg, negru, era Mary Ire aşa cum o pictase Hockney - Gidget în Tampa, îşi definise ea imaginea din tinereţe - şi atunci mi-a venit. Am scos din plămâni aerul pe care nu ştiam că-l ţin acolo.

– DD era Dave Davis, am spus. În zbuciumaţii ani douăzeci, el era un mogul de pe Coasta însorită.

– De unde ştii?

– Mi-a spus Mary Ire, am explicat şi o parte rece din mine care cel mai probabil nu avea să se mai încălzească

niciodată aprecie ironia; viaţa e o roată şi, dacă aştepţi destul de mult, întotdeauna se întoarce la punctul de pornire. Davis era prieten cu John Eastlake - am adăugat -

şi, din câte se pare, îl aproviziona cu multă băutură de calitate.

– Champer, spuse Jack. Asta înseamnă şampanie, nu?

Wireman zise:

– Bravo, Jack, dar eu vreau să ştiu ce este Masa. Şi cera.