La primele ore ale acelei după-amiezi, m-am trezit stând în zona pentru îmbarcări de la Dolphin Aviation, sărutându-mi prietenii şi rudele de rămas-bun, sau strângându-le mâinile, sau îmbrăţişându-i, sau toate trei. Melinda, Ric şi soţii Jamieson plecaseră deja.
Kathi Green, Regina Fizioterapiei, mă sărută cu obişnuita ei ferocitate.
– Ai grijă de tine, Edgar, spuse ea. Ador tablourile tale, dar sunt mult mai mândră de felul în care umbli pe picioare. Ai făcut progrese uluitoare. Mi-ar plăcea să te prezint celei mai recente generaţii de plângăcioşi pe care o am.
– Eşti dură, Kathi.
– Nu atât de dură, zise ea, ştergându-se la ochi. Adevărul e că-s o bezea afurisită de om.
Apoi Kamen se profila deasupra mea.
– Dacă ai nevoie de ajutor, anunţă-mă degrabă.
– Promit, am zis. Doar eşti KamenDoc-ul meu.
Kamen surâse. Parcă mi-ar fi surâs Dumnezeu.
– Cred că încă nu-s toate în regulă cu tine, Edgar. Pot doar să sper că va fi bine. Nimeni nu merită mai mult ca tine să
aterizeze pe moale.
L-am îmbrăţişat. O îmbrăţişare cu un singur braţ, dar el a compensat cu asupra de măsură.
Am mers spre avion alături de Pam. Cât timp ceilalţi au urcat, noi am stat la baza scărilor de îmbarcare. Ea îmi ţinea mâna în ambele ei palme şi se uita în sus la mine.
– O să te sărut doar pe obraz, Edgar. Ne priveşte Illy şi nu vreau să-şi formeze o idee greşită.
Mă sărută, apoi spuse:
– Îmi fac griji pentru tine. Ai o albeaţă în jurul ochilor care nu-mi place.
– Elizabeth...
Ea scutură puţin din cap.
– A fost acolo şi aseară, chiar înainte să vină ea la galerie.
Chiar şi când erai în culmea bucuriei. O albeaţă. Nu ştiu cum s-o descriu mai bine de atât.
Am mai văzut-o doar o singură dată, în 1992, când a existat o vreme posibilitatea să nu poţi plăti ipoteca şi să
dai faliment.
Motoarele avionului se tânguiau şi o briză călduţă îi sufla părul în faţă, întinzându-i buclele atent coafate în ceva mai tineresc şi mai natural.
– Pot să te întreb ceva, Eddie?
– Sigur că da.
– Ai putea picta oriunde? Sau e musai să fii aici?
– Oriunde, cred. Dar ar fi diferit în altă parte.
Mă privea fix. Aproape implorator.
– În tot cazul, o schimbare ar prinde bine. Trebuie să scapi de albeaţa aia. Nu vreau să-ţi zic să te întorci neapărat în
Minnesota, ci doar să mergi... altundeva. O să te gândeşti la asta?
– Da.
Dar nu până nu vedeam ce se află în coşuleţul roşu de picnic. Şi nu până nu făceam măcar un drum până la capătul sudic al insulei. Şi mă gândeam că pot face asta.
Pentru că lui Ilse i se făcuse rău, nu mie. Eu nu avusesem decât un flashback din acela în tonuri de roşu al accidentului. Şi furnicătura aceea fantomă.
– Să fii bine, Edgar. Nu ştiu precis în ce fel te-ai schimbat, dar a mai rămas încă destul din tine cel vechi ca să te pot iubi.
Se ridică pe vârfuri în sandalele ei albe - cumpărate special pentru drumul acesta, nu mă îndoiam deloc - şi-mi mai aplică un sărut moale pe obrazul meu ţepos.
– Mulţumesc, am spus. Mulţumesc pentru noaptea trecută.
– Nu e nevoie să-mi mulţumeşti, zise ea. A fost dulce.
Mă strânse de mână. După care urcă scările şi plecă.
VI
Iarăşi în faţa terminalului de plecări al Delta. De data aceasta fără Jack.
