– Poate, am spus, dar uşile sunt aproape sigur încuiate, iar dacă te apuci să zdrăngăni de lanţuri şi să rupi cârlige, o să

deranjezi vecinii.

– Care vecini? întrebă Wireman.

Am arătat cu degetul în sus. Wireman şi Jack urmară

traiectoria şi văzură ceea ce eu văzusem deja: o colonie mare de lilieci maronii dormea în ceea ce părea a fi un uriaş

nor de pânze de păianjen. Am coborât ochii şi am văzut că

veranda nu era doar acoperită, ci de-a dreptul înecată în guano. Asta mă făcu să mă simt extrem de bucuros că port şapcă.

Când am ridicat ochii, Jack Cantori era la baza scărilor.

– Nici nu mă gândesc, zise el. Ziceţi-mi laş, ziceţi-mi fătălău, ziceţi-mi cum vă vine la gură, da' eu nu intru acolo.

Lui Wireman nu-i plac şerpii.

Mie nu-mi plac liliecii. O dată...

Părea că mai are ceva de spus, poate multe lucruri, dar că

nu ştia cum să le spună. Făcu în schimb încă un pas în spate. Un moment, am putut contempla excentricitatea fricii: ceea ce nu reuşise să obţină gnomul de grădină

(fusese aproape, dar nu îndeajuns), reuşise o colonie de lilieci adormiţi. În cazul lui Jack, cel puţin.

Wireman spuse:

– Pot fi purtători de turbare, muchacho - ştiai asta? Am aprobat din cap.

– Cred că ar trebui să căutăm intrarea de serviciu.

XIV

Am mers încet pe lângă casă, Jack în frunte şi ducând coşuleţul roşu de picnic. Cămaşa îi era întunecată de sudoare, însă nu mai manifesta nici cel mai mic semn de greaţă. Deşi ar fi trebuit; cu toţii probabil că ar fi trebuit.

Miasma piscinei era aproape insuportabilă. Iarba înaltă

până la coapse ni se freca de pantaloni; lujeri rigizi de

lăuruscă ne înţepau în glezne. Erau geamuri, însă - doar dacă Jack ar fi vrut să se urce pe umerii lui Wireman - erau toate prea sus.

– Cât e ora? gâfâi Jack.

– E ora să te mişti puţin mai repede, mi amigo, zise Wireman. Vrei să duc eu puţin coşul ăla?

– Sigur, spuse Jack, părând de-a dreptul furios pentru prima dată de când îl ştiam. Aşa poate faci un atac de cord şi eu şi şefu' o să ne putem încerca pe tine tehnica de reanimare.

– Vrei să spui că nu-s în formă?

– În formă, dar tot consider că ai intrat cu douăzeci şi cinci de kilograme în zona de pericol cardiac.

– Termină, am spus. Terminaţi amândoi.

– Lasă-l jos, fiule, zise Wireman. Lasă jos cesto ăla de puta madre şi-l duc eu restul drumului.

– Nu. Nici să nu te gândeşti.

Ceva negru se mişcă la colţul ochiului meu. Aproape că

nici nu m-am uitat. Credeam că e din nou gnomul de grădină, de data asta alergând pe lângă piscină. Sau alunecând pe suprafaţa ei vâscoasă şi urât mirositoare.

Slavă Domnului că m-am hotărât să mă asigur.

Wireman, între timp, îi arunca lui Jack priviri crunte.

Tânărul pusese sub semnul întrebării robusteţea lui de bărbat.

– Vreau să facem schimb.

O porţiune din smârcul puturos din piscină prinsese viaţă.

Se desprinse din acea negreală şi căzu cu un plescăit pe marginea de ciment crăpat prin care creşteau buruieni, împroşcând în jur o ploaie de noroi infect.

– Nu, Wireman, îl duc eu.

O bucată de scârboşenie cu ochi.

– Jack, îţi spun pentru ultima dată.

Atunci am văzut coada şi am înţeles ce aveam în faţa ochilor.

– Şi eu îţi spun...

– Wireman, am rostit şi l-am apucat de umăr.

– Nu, Edgar, reuşesc eu.

Reuşesc eu. Cum îmi răsunară cuvintele astea în cap! M-am străduit să vorbesc răspicat, tare şi apăsat.

– Wireman, taci din gură. E un aligator. Tocmai a ieşit din piscină.

Wireman se temea de şerpi, Jack se temea de lilieci. Eu habar nu aveam că mă tem de aligatori până când halca aia de întunecime preistorică nu s-a desprins din ciorba putridă din vechea piscină şi n-a pornit spre noi, traversând mai întâi cimentul buruienos (în drumul lui, dând la o parte ultimul scaun de peluză rămas, răsturnat pe o rână) şi apoi furişându-se între ierburi şi lujerii celor mai apropiaţi arbori de piper brazilian. I-am zărit pentru o clipă botul încreţindu-se, un ochi negru închizându-se parcă într-un soi de mesaj conspirativ, după care doar spinarea lui udă se mai văzu ici-colo în verdeaţa forfotitoare, ca un submarin scufundat pe trei sferturi. Venea spre noi şi, după ce i-am spus asta lui Wireman, altceva n-am mai putut face. Peste ochi mi se lăsă un văl cenuşiu. M-am sprijinit cu spatele de scândurile vechi şi contorsionate cu care era acoperit peretele casei. Scândurile erau calde. Am rămas aşa, aşteptând să fiu înghiţit de oroarea lungă de patru metri care-şi ducea traiul în bătrâna piscină a lui John Eastlake.

Wireman nu ezită nici-o clipă. Smulse coşuleţul roşu din mâinile lui Jack, îl aruncă pe jos şi îngenunche lângă el, ridicându-i în acelaşi timp capacul. Vârî mâna înăuntru şi scoase cel mai mare pistol pe care-l văzusem vreodată

altundeva decât într-un film la cinematograf. Îngenuncheat acolo, în iarba înaltă, cu coşuleţul de picnic deschis în faţa lui, Wireman ridică pistolul cu ambele mâini. Îi vedeam faţa dintr-un unghi bun şi la momentul acela am crezut, şi cred şi acum, că avea întipărită pe ea o expresie pe deplin senină... mai ales pentru un om care ţine piept unei vietăţi ce poate trece drept un şarpe ridicat la puterea a zecea.