– Doar noi doi, dulce domnişoară, am spus. Se pare că am tras obloanele. Atunci am văzut că plângea şi am cuprins-o cu braţul.
– Tati, mi-aş dori să pot rămâne aici cu tine.
– Du-te înapoi, scumpa mea. Învaţă pentru examen şi ia-l cu brio. Ne vedem curând.
Ea se trase în spate. Mă privi încordată.
– O să fii bine?
– Da. Şi o să fii şi tu bine.
– Da. Promit.
Am îmbrăţişat-o din nou.
– Du-te. Cumpără-ţi reviste. Uită-te la CNN. Să ai un zbor plăcut.
– Bine, tati. A fost nemaipomenit.
– Tu eşti nemaipomenită.
Îmi dădu un pupic serios pe gură - ca să-l compenseze pe cel pe care mama ei îl evitase, poate - şi intră pe uşile glisante. Se întoarse pe călcâie o dată şi-mi făcu din mână, pe atunci doar o siluetă feminină în spatele sticlei. Îmi doresc din toată fiinţa mea s-o fi văzut mai bine, pentru că
atunci am văzut-o ultima dată.
VII
De la Muzeul de Artă Ringling lăsasem mesaje pentru Wireman - unul la casa de pompe funebre şi unul pe robotul telefonic de la El Palacio - spunând că mă voi întoarce in jur de ora trei si rugându-l sa ne întâlnim acolo. L-am mai rugat şi să-i spună lui Jack că, dacă are vârsta necesară să voteze şi să petreacă alături de fetele din asociaţia studenţească
FSU, are vârsta necesară şi să-şi vadă de afurisitul ăla de telefon mobil.
Era de fapt aproape de trei treizeci când am ajuns înapoi pe insulă, dar atât maşina lui Jack, cât şi Benz-ul argintiu clasic al lui Elizabeth erau parcate pe scuarul crăpat din dreapta Marelui Roz, iar ei doi şedeau pe veranda din spate, bând ceai cu gheaţă. Jack încă era îmbrăcat în costumul lui cenuşiu, însă părul îi era din nou în devălmăşia obişnuită şi purta un tricou cu Devil Rays pe sub sacou.
Wireman avea jeanşi negri şi o cămaşă albă, descheiată la guler; pe cap, dată pe spate, avea o şapcă cu Nebraska Cornhuskers.
Am parcat, am coborât şi m-am întins, încercând să-mi pun în funcţiune şoldul beteag. Ei se ridicară în picioare şi veniră la mine, amândoi serioşi.
– S-au dus toţi, amigo? întrebă Wireman.
– Toţi, mai puţin tuşa Jean şi unchiu' Ben, am spus. Ei sunt doi târâie-brâu cu vechime, hotărâţi să stoarcă orice lucru bun până la ultima picătură.
Jack zâmbi fără mult umor.
– În fiecare familie sunt câţiva, zise el.
– Cum eşti? l-am întrebat pe Wireman.
– În privinţa lui Elizabeth sunt bine. Hadlock a spus că
probabil e mai bine aşa, şi presupun că are dreptate. Cât despre faptul că mi-a lăsat o avere ce s-ar putea ridica la şaizeci de milioane de dolari în bani peşin, garanţii şi proprietăţi... Clătină din cap. Asta-i altă poveste. Poate că
într-o zi o să am luxul de a încerca să mă împac cu gândul, dar acum...
– Acum avem altceva pe cap.
– Si, senor. Şi e foarte bizar.
– Cât i-ai povestit lui Jack?
Wireman părea puţin incomodat.
– Păi, să-ţi spun ceva, amigo. Odată ce am început, mi-a fost al naibii de greu să mă mai opresc.
– Mi-a spus totul, zise Jack. Sau aşa susţine el. Inclusiv ceea ce crede el că ai făcut pentru a-i reda vederea, şi ceea ce crezi tu că i-ai făcut lui Candy Brown. Făcu o pauză. Şi de cele două fetiţe pe care le-ai văzut.
– Nu te deranjează treaba cu Candy Brown? am întrebat.
– Dacă ar fi după mine, ţi-aş da o medalie. Iar locuitorii din Sarasota probabil că ţi-ar da propriul tău car alegoric la parada de Ziua Eroilor. Jack îşi îndesă mâinile în buzunare.
Dar dacă mi-ai fi spus toamna trecută că asemenea treburi pot avea loc şi în afara unui film de M. Night Shyamalan, aş
fi râs.
– Dar săptămâna trecută? am întrebat.
Jack se gândi. De cealaltă parte a Marelui Roz, valurile creşteau constant. Sub livingul şi dormitorul meu, scoicile aveau să vorbească.
– Nu, zise el. Probabil că atunci n-aş fi râs. Am ştiut de la început că e ceva cu tine, Edgar. Ai ajuns aici şi... îşi împleti
