– E-n spaniolă, spuse Jack. Tu ar trebui să ştii asta.

Wireman ridică o sprânceană spre el.

– Tu te gândeşti la sera - cu S. Ca în que sera, sera.

– Doris Day, 1956, am intervenit eu. Nu putem prevedea viitorul. Şi ce bine că-i aşa, mi-am spus. Un lucru de care sunt mai mult decât sigur e că Davis avea dreptate când spunea că asta e ultima livrare. Am lovit cu degetul în dată: 19 august. Tipul a pornit spre Europa în octombrie 1926 şi nu s-a mai întors niciodată. A dispărut pe mare - sau aşa mi-a zis Mary Ire.

– Şi cera? întrebă Wireman.

– S-o lăsăm pentru moment, am propus. Dar e ciudat...

doar bucata asta de hârtie.

– Puţin straniu, poate, dar nu tocmai ciudat, spuse Wireman. Dacă ai fi un văduv cu fiice mici, ai vrea să iei cu tine în noua ta viaţă ultima recipisă din partea unui contrabandist de alcool?

M-am gândit la asta şi am tras concluzia că atinsese esenţialul.

– Nu... dar probabil că aş distruge-o, aşa cum aş distruge şi colecţia de ilustrate franţuzeşti.

Wireman ridică din umeri.

– N-o să ştim niciodată cât de multe acte incriminatorii a distrus cu adevărat... sau cât de puţine. Dacă nu punem la socoteală că, din timp în timp, organiza câte o băută cu amicii lui, e posibil să fi avut mâinile relativ curate. Dar, muchacho... Puse o mână pe umărul meu. Biletul este real.

Îl avem în faţă. Şi dacă cine ştie ce entitate şi-a pus în gând să ne vină de hac, poate că o altă entitate ne poartă de grijă... doar puţin. Nu ţi se pare posibil?

– Ar fi plăcut gândul, în tot cazul. Să vedem dacă mai găsim ceva.

II

La început, păru că nu mai era nimic de găsit. Am scotocit prin toate camerele de la parter şi n-am dat peste nimic,

decât peste un dezastru evitat la mustaţă, când mi-a intrat piciorul prin podeaua din ceea ce odată trebuie să fi fost sufrageria. Wireman şi Jack se mişcară însă repede şi, cel puţin, piciorul cu pricina era cel beteag, aşa încât rămase cel bun să-mi susţină greutatea.

Nici nu puteam spera să aruncăm o privire la etaj. Scara urca până la parter, dar în afară de palierul însuşi şi de o bucată de balustradă strâmbă care îl mărginea nu se vedeau decât cerul albastru şi crengile unduitoare ale unui palmier înalt. Primul etaj era o dărâmătură, al doilea era inexistent. Am pornit înapoi spre bucătărie şi spre cele două

bârne care ne legau de lumea exterioară, având ca unic rezultat al explorării noastre doar un bileţel vechi care anunţa o livrare de spirtoase. Aveam o bănuială despre ce ar fi putut însemna cera, dar fără să ştiu unde se află Perse, ideea era nefolositoare.

Iar ea era acolo.

Era aproape.

Altfel, de ce mama naibii să ne pună atâtea piedici pentru a ajunge acolo?

Wireman era în capul şirului şi se opri atât de brusc, că

m-am lovit de el. Jack se lovi de mine, nimerindu-mă în fund cu coşuleţul de picnic.

– Trebuie să verificăm scările, spuse Wireman. Vorbi pe tonul unuia căruia nu-i vine să creadă că a putut fi atât de idiot.

– Poftim? am întrebat.

– Trebuie să cercetăm scările după o ha-ha. Trebuia să mă

gândesc la asta de la început. Probabil că îmbătrânesc.

– Ce-i o ha-ha? am întrebat.

Wireman se întorcea deja.

– Cea de la El Palacio e în a patra treaptă a scărilor principale. Ideea - spunea că i-a aparţinut tatălui ei - era să

fie aproape de uşa din faţă în caz de incendiu. Înăuntru e o casetă, dar acum caseta nu mai conţine mare lucru, doar câteva suvenire vechi şi nişte poze, dar mai de mult îşi

ţinea acolo testamentul şi cele mai valoroase bijuterii. Apoi i-a vorbit avocatului despre ea. Mare greşeală. El a insistat să mute tot ce are acolo într-o casetă de valori, în Sarasota.

Acum ne aflam la baza scărilor, din nou aproape de mormanul de viespi moarte. Miasma casei era densă în jurul nostru. El se întoarse spre mine, cu ochii scăpărând.

– Muchacho, în cutia aia mai ţinea şi câteva figurine de porţelan foarte valoroase. Aruncă o privire atentă la scara în paragină, care nu urca nicăieri, decât la nişte dărâmături de neînţeles şi la cerul albastru de dincolo de ele.

Nu eşti de părere că... dacă Perse este un soi de figurină

de porţelan pe care John a pescuit-o de pe fundul golfului...

nu eşti de părere că ar putea fi ascunsă chiar aici, în scări?

– Cred că orice e posibil. Ai grijă. Mare grijă.

– Pun pariu pe orice că există o ha-ha, spuse el. Repetăm întotdeauna ceea ce învăţăm în copilărie.

Îndepărtă viespile moarte cu bocancul - insectele scoaseră

un sunet şoptit, pergamentos - şi îngenunche la baza scărilor. Examina prima treaptă, apoi a doua, apoi a treia.

Când ajunse la a patra, ceru:

– Jack, dă-mi lanterna.

III

Îmi venea uşor să-mi spun că Perse nu se ascunde într-un compartiment secret dintr-o treaptă a scării - asta ar fi fost mult prea uşor - dar mi-am amintit de porţelanurile pe care lui Elizabeth îi plăcea să le dosească în cutia de biscuiţi Sweet Owen şi am simţit că-mi urcă pulsul. În tot acest timp, Jack scotoci în coşuleţul de picnic şi scoase acel monstru de lanternă cu pântece din oţel inoxidabil. I-o trânti lui Wireman în mână ca un asistent care-i dă

doctorului un instrument la masa de operaţie.

Când Wireman îndreptă raza spre treaptă, am văzut o palidă scăpărare aurie: balamale minuscule încastrate la capătul de jos al treptei.

– Bun, zise el şi dădu lanterna înapoi. Îndreaptă raza spre marginea treptei.

Jack se execută. Wireman întinse mâna spre peretele treptei, care ar fi trebuit să se mişte pe balamalele acelea minuscule.