– Poate l-a învinuit pe tată de cele întâmplate, propuse Jack. Wireman aprobă din cap.
– Sau poate pur şi simplu n-a mai suportat să rămână aici.
Mi-am amintit expresia ţâfnoasă, de „vreau să fiu altundeva“, a Adrianei din portretul de familie, şi mi-am spus că poate Wireman a nimerit-o.
– În orice caz, continuă el, şi ea trebuie să fi murit. Dacă ar fi în viaţă, ar avea aproape o sută de ani. Slabe şanse să fie aşa.
Unde sora noastră?
Wireman mă prinse de braţ şi mă întoarse spre el. Era tras la faţă şi bătrân.
– Muchacho, dacă ceva supranatural a ucis-o pe domnişoara Eastlake ca să-i închidă gura, poate ar trebui să
prindem pontul şi să plecăm de pe Duma Key.
– Cred că e prea târziu pentru asta, am spus.
– De ce?
– Pentru că ea s-a trezit din nou. Aşa a spus Elizabeth înainte să moară.
– Cine s-a trezit?
– Perse, am răspuns.
– Asta cine-i?
– Nu ştiu, am spus. Dar cred că datoria noastră este s-o cufundăm înapoi în somn.
IX
Nou, coşuleţul de picnic fusese stacojiu, şi îşi pierduse doar puţin din culoare în cursul îndelungatei sale vieţi, poate pentru că o bună parte din ea şi-o petrecuse pus la păstrare în pod. Am început ridicându-l de o toartă. Blestemăţia aia era grea, sigur că da; în jur de zece kilograme, bănuiam. Răchita de pe fund, deşi împletită strâns, făcuse o mică burtă. L-am aşezat înapoi pe covor, am împins toartele de lemn pe o parte şi cealaltă şi am dat peste cap capacul cu balamale care scârţâiră puţin.
Erau creioane colorate, majoritatea intens folosite şi acum doar nişte cioturi. Şi erau desene făcută de un copil-geniu cu mai bine de optzeci de ani în urmă. O fetiţă care căzuse din şaretă la vârsta de doi ani şi se lovise la cap şi se trezise cu crize şi o abilitate magică de a desena. Ştiam asta chiar dacă desenul de pe prima pagină nu era nici pe departe un desen - nu cu adevărat, ci asta:
<< Imagine pag 442 >>
Am ridicat-o. Dedesubt era asta
<< Imagine pag 442 >>
După asta, desenele deveneau desene, demonstrând o tehnică şi un grad de complexitate care creşteau cu o rapiditate incredibilă. Asta doar dacă, vreau să spun, nu se întâmpla să fii un tip precum Edgar Freemantle, care nu făcuse decât mâzgălituri până când un accident de şantier îl lăsase fără un braţ, îi zdrobise craniul şi aproape că-i luase viaţa.
Desenase câmpii. Palmieri. Plaja. O uriaşă faţă neagră, rotundă ca o minge de baschet, cu o gură roşie zâmbitoare
- probabil Melda, menajera, deşi această Melda, văzută în prim-plan extrem, semăna cu un copil suferind de gigantism. Apoi alte animale - ratoni, o ţestoasă, o căprioară, un linx - erau de mărime normală, dar mergând pe golf sau plutind în aer. Am găsit un bâtlan, executat în cel mai mic detaliu, stând pe balustrada balconului casei în care crescuse ea. Imediat sub ea era o altă acuarelă cu aceeaşi pasăre, numai că de data aceasta plana cu capul în jos deasupra piscinei. Ochii sfredelitori care priveau din desen aveau aceeaşi nuanţă ca piscina însăşi. Făcea ceea ce făceam şi eu, mi-am spus, şi pielea începu din nou să mă
furnice. Încerca să reinventeze normalul, să-l facă nou transformându-l într-un vis.
Oare cum ar fi reacţionat Dario, Jimmy şi Alice dacă ar fi văzut desenele acelea? S-ar fi dat de ceasul morţii, eram sigur.
Iată două fetiţe - Tessie şi Laura, fără-ndoială - cu zâmbete largi, de bostan de Haloween, care le depăşeau intenţionat marginile feţelor.
Iată un tătic mai mare decât casa lângă care stătea -
probabil că acela era primul Heron's Roost - fumând o ţigară cât o rachetă. Un inel de fum încercuia luna de pe cer.
Iată două fetiţe în salopete verde-închis pe un drum de pământ, cu manualele de şcoală aşezate în echilibru pe cap, aşa cum poartă fetele africane oalele de lut: Maria şi Hannah, nu încape îndoială. În spatele lor se întindea un şir
de broaşte. Sfidând efectul de perspectivă, broaştele erau tot mai mari în loc de mai mici.
Urma faza Cailor zâmbitori ai lui Elizabeth. Erau o duzină
sau mai mult. Am frunzărit desenele, apoi m-am întors la unul anume şi l-au lovit cu degetul.
– Ăsta e cel care a apărut în articolul de ziar. Wireman spuse:
– Mergi puţin mai departe. Încă n-ai văzut nimic.
Alţi cai... alte portrete de familie, redate în creion sau cărbune sau în acuarele vesele, membrii familiei aproape întotdeauna ţinându-se de mână ca nişte decupaje din hârtie... apoi o furtună, apa din piscină zbuciumată în valuri, crengile unui palmier transformate de vânt în fanioane franjurate.
Erau peste o sută de desene. O fi fost ea doar un copil, însă era în plin proces de efuzionare. Încă două sau trei desene cu furtună... poate uraganul Alice care scosese la lumină comoara lui Eastlake, poate doar o mare furtună cu tunete, era imposibil să fii sigur... apoi golful... din nou golful, de data aceasta cu peşti zburători mari cât delfinii...
Golful cu pelicani ce par să aibă curcubee în gură... Golful la apus... şi...
M-am oprit, cu respiraţia captivă în gât.
În comparaţie cu multe dintre cele pe care le văzusem, acesta era de o simplitate exemplară, doar silueta unei corăbii pe fundalul luminii la apus, surprins în momentul de cotitură dintre zi şi întuneric, însă tocmai această simplitate îi dădea putere. În mod sigur asta gândisem şi eu când desenasem acelaşi lucru în prima noapte la Marele Roz. Iată
