– Staţi un minut, spuse. Asta a ieşit de rahat.

– Avem tot timpul din lume, i-am spus. Cred că am părut calm, dar inima îmi bătea mai tare ca oricând. O parte din ceea ce simţeam era teamă pentru Jack. Dacă treaba asta funcţiona, se putea dovedi periculoasă pentru el.

Întinse gâtul şi se masă cu mâna liberă la mărul lui Adam.

Arăta ca un tenor care se pregăteşte să cânte. Sau ca o pasăre, mi se părea. Un colibri gospel, poate. Apoi spuse:

– Bună, băieţi.

Era mai bine, dar...

– Nu, zise el. Caca pe jos! Sună ca puicuţa aia blondă şi bătrână, Mae West. Staţi aşa!

Îşi masă din nou gâtul. Când făcu asta, ridică ochii spre lumina care cădea în cascadă şi nu sunt sigur dacă ştia că

cealaltă mână a lui - cea care ţinea păpuşa - se mişca.

Noveen se uită mai întâi la mine, apoi la Wireman, după

care iar la mine. Ochi negri de nasturi. Păr negru de franjuri, care cădea în cascadă în jurul unei feţe de prăjitură

cu ciocolată. Un O roşu în chip de gură. O gură Ooo, om rău ce eşti, dacă existase vreodată una.

Mâna lui Wireman o prinse pe a mea. Era rece.

– Bună, băieţi, spuse Noveen şi, cu toate că lui Jack i se mişcă mărul lui Adam, buzele abia dacă-i tremurară la litera b.

– Hei! Cum a fost?

– Bine, spuse Wireman, părând pe atât de calm pe cât nu mă simţeam eu. Fă-o să spună altceva.

– Sunt plătit în plus pentru asta, aşa-i, şefu'?

– Sigur, l-am asigurat. Cu vârf şi înde...

– Nu viei să dăsenezi niica? întrebă Noveen, uitându-se la mine cu ochii ăia negri şi rotunzi. Erau într-adevăr nasturi, eram mai mult ca sigur de asta.

– N-am nimic de desenat, am spus, Noveen.

– Îţi zâc io ce să dăsenezi. Un' ţi-i caietu'?

Jack se uita acum într-o parte, în umbrele care duceau la salonul distrus, năuc, cu privirea pierdută. Nu părea nici conştient, nici inconştient; părea cumva între.

Wireman îmi dădu drumul şi băgă mâna în rucsacul cu mâncare, unde eu pusesem două maculatoare Artisan. Îmi dădu unul. Mâna lui Jack se flexă puţin şi Noveen, când am deschis coperta şi am tras fermoarul borsetei în care aveam creioanele, păru să aplece uşor din cap pentru a-mi studia obiectele. Am luat un creion.

– Nu, nu. Foloseşte unu' de-al ei.

Am scormonit din nou şi am luat verdele palid al lui Libbit.

Era singurul încă destul de lung ca să-l pot ţine bine între degete. Probabil că nu fusese culoarea ei preferată. Sau poate doar că nuanţele de verde de pe Duma erau mai închise.

– Bine, şi acum, ce?

– Dăsenează-mă-n bucătărie. Pune-mă lângă cutia cu pită, acolo-i bine.

– Pe tejghea, adică?

– Da' ce, credeai că zâc pă podea?

– Cristoase, murmură Wireman. Vocea se schimbase constant cu fiecare replică; acum nu mai era deloc vocea lui Jack. Şi a cui era, ţinând cont de faptul că la vremea ei singura tehnică de a o face să vorbească fusese imaginaţia unei fetiţe? Credeam că atunci era vocea lui Nan Melda şi că acum ascultam o versiune a acelei voci.

Îndată ce am început să desenez, furnicătura îmi cuprinse braţul lipsă, de-finindu-l, făcându-l să existe. Am desenat-o şezând sprijinită de cutia veche pentru pâine, apoi i-am desenat picioarele atârnând peste marginea tejghelei. Fără

pauză sau ezitare - ceva aflat adânc înlăuntrul meu, în locul din care veneau desenele, spunea că a ezita ar însemna să

spulber vraja cât încă prindea formă, cât era încă fragilă -

am continuat şi am desenat fetiţa stând în picioare lângă

tejghea. Stând lângă tejghea şi uitându-se în sus. O fetiţă

de patru ani cu şorţuleţ. N-aş fi putut spune ce este un şorţuleţ înainte să desenez unul peste rochiţa micuţei Libbit, cum stătea ea acolo în bucătărie lângă păpuşă, cum stătea acolo uitându-se în sus, cum stătea acolo...

Şşş...

...cu un deget la buze.

Acum, mişcându-mă mai repede ca oricând, cu creionul gonind pe hârtie, am adăugat-o pe Nan Melda, văzând-o pentru prima dată altundeva decât în fotografia aceea în care ţinea în braţe coşuleţul roşu de picnic. Nan Melda aplecată deasupra fetiţei, cu o expresie rigidă şi furioasă pe faţă.

Nu, nu furioasă...

VI

Speriată.

Aşa este Nan Melda, speriată aproape de moarte. Ea ştiecă se întâmplă ceva, Libbit ştie că se întâmplă ceva şi ştiuşi gemenele - Tessie şi Lo-Lo sunt la fel de speriate ca ea.

Până şi nerodul ăla de Shannington ştie că ceva nu e bine.

De asta a început să păstreze distanţa cât mai mult posibil,preferând să lucreze la ferma de pe continent în loc să vină

pe Key.

Şi stăpânul? Când e aici, stăpânul e prea nervos pe Adie,care a fugit în Atlanta, ca să mai vadă bine ceea ce este înfaţa ochilor lui.

La început, Nan Melda a crezut că ceea ce este în faţaochilor ei e doar un produs al imaginaţiei sale, un rezultatal jocurilor ălor mici; în mod sigur n-a văzut cu adevărat pelicani şi bâtlani zburând cu capul în jos sau caii zâmbindu-i, atunci când Shannington i-a adus din Nokomis pentru a le pune pe fete să călărească. Şi credea că ştie de ce ăle mici erau spăriate de Charley; poate că erau mistere pe Duma acum, da' ăla nu-i unu' dintre ele. Aia a fo' vina ei şi numa' a ei, deşi a avut intenţii bune...

VII