– Charley! am spus. Numele lui e Charley! Noveen aprobă

cu un râs descătuşat.

Am luat celălalt maculator din rucsacul cu mâncare -

aproape l-am smuls de acolo - şi i-am deschis coperta cu atâta forţă, că am rupt-o pe jumătate. Am scormonit printre creioane şi am găsit ciotul celui negru. Îmi trebuia creionul negru pentru desenul următor, şi ciotul era suficient de mare ca să-l pot strânge între degetul mare şi arătător.

– Edgar, spuse Wireman. Un minut mi s-a părut că văd...

arăta ca...

– Tacă-ţi fleanca! strigă Noveen. Las' încolo braţu' ăla mojo! P-ăsta pun pariu c-o să vrei să-l vezi!

Am desenat repede şi gnomul de grădină ieşi din albul paginii ca o siluetă dintr-o ceaţă groasă. A fost rapid, tuşele erau neatente şi grăbite, dar esenţa era acolo: ochii ştiutori şi buzele late care rânjeau fie de veselie, fie de răutate. Nu aveam timp să-i colorez bluza şi pantalonii, dar am dibuit după creionul pe care scria Roşu Simplu (unul al meu) şi am adăugat, din câteva linii, pălăria aia înfiorătoare. Şi imediat ce apăru aceasta, natura rânjetului fu clară: un coşmar.

– Arată-mi! strigă Noveen. Vreau să văd dacă l-ai nimerit!

Am ridicat desenul spre păpuşa care acum şedea dreaptă

pe piciorul lui Jack, în vreme ce Jack stătea sprijinit de peretele de lângă scări, uitându-se spre salon.

– Mda, făcu Noveen. Ăla-i nemernicu' care le-a speriat pe fetele lu' Melda. Mai mult ca sigur.

– Ce...? începu Wireman şi clătină din cap. M-am pierdut.

– Melda a văzut şi broscoiu', zise Noveen. Ăla de copilele-l numeau Uriaşu'. Ăla cu diiinţ. Atuncia Melda a prins-o în sfârşit pe Libbit la colţ în bucătărie. Ca s-o facă să

vorbească.

– La început, Melda a crezut că poveştile despre Charley nu erau decât încercarea unor copii de a se speria reciproc, aşa-i?

Noveen râse din nou, dar ochii ei de nasturi se uitau fix, animaţi de ceva ce putea fi groază. Sigur, genul ăla de ochi pot exprima orice vrei tu să exprime, nu?

– Aşa-i, dulşeaţă. Da' cân' l-a văzut pă Uriaş acolo pe peluză, traversând parcarea şi intrând între copaci...

Mâna lui Jack se flexă. Capul lui Noveen se clătină înainte de la stânga la dreapta, indicând înfrângerea lui Nan Melda.

Am pus maculatorul cu gnomul Charley sub celălalt şi m-am întors la desenul cu bucătăria: Nan Melda uitându-se în jos, fetiţa uitându-se în sus cu degetul la buze - Şşş!- şi păpuşa jucând rolul martorului tăcut de lângă cutia pentru pâine.

– Vezi? l-am întrebat pe Wireman. Înţelegi?

– Oarecum...

– S-a cam zâs cu ferişrea odată ce-a ieşit la lumină ea, spuse Noveen. La asta să reduce tăt.

– Poate că la început Melda a crezut că Shannington schimba întruna locul gnomului, ca un fel de glumă - pentru că ştia că cele trei fetiţe erau speriate de el.

– Pentru Dumnezeu, de ce să fie? întrebă Wireman.

Noveen nu spuse nimic, aşa că eu mi-am plimbat mâna lipsă peste Noveen cea din desenul meu - Noveen care

stătea sprijinită de cutia pentru pâine - şi cea de pe genunchiul lui Jack vorbi, aşa cum ştiam într-un fel că se va întâmpla.

– Nanny n-a vru' să facă ni'ica rău. Ştia că ele iereau spăriate de Charley - asta ierea înainte să-nceapă lucrurile rele - aşa că le-a zâs o poveste de culcare pen' ca să-ncerce să dreagă busuiocu'. Numa' c-a-nrăutăţit lucrurile, cum să-ntâmplă uneori cu copchiii mici. Atuncia a vinit femeia a rea - femeia albă şi rea de pe mare - şi stricata aia înrăutăţit şi mai tare lucrurile.

A făcut-o pe Libbit să-l dăseneze pe Charley însuflăţit, în glumă. Avea ş-alte glume-n program.

Am dat peste cap pagina cu Libbit care făcea Şşş, am luat creionul Ocru Ars din borsetă - acum nu mai părea să

conteze ce creioane foloseam - şi am desenat din nou bucătăria. Am schiţat masa, cu Noveen pe o rână, cu un braţ ridicat peste cap parcă într-un gest de implorare. Am făcut-o pe Libbit, îmbrăcată acum în rochiţă de vară şi cu o expresie de uimire redată din nu mai mult de cinci sau şase linii grăbite. Şi am făcut-o pe Nan Melda, dându-se în spate de lângă cutia de pâine deschisă şi strigând, pentru că

înăuntru...

– Ăla-i un şobolan? întrebă Wireman.

– O marmotă uriaşă, bătrână ş' oarbă, spuse Noveen. La fel ca şi cu Charley, dă fapt. A pus-o pe Libbit s-o dăseneze în cutia de pită şi în cutia de pită afo'. O glumă. Lu' Libbit i-a părut rău, da' lu' femeia rea dă pă apă? Na-na. Ei nu-i părea niciodată rău.

– Şi Elizabeth - Libbit - trebuia să deseneze, am spus.

Aşa-i?

– Tu ştii bine asta, zise Noveen. Nu?

Ştiam. Pentru că darului îi este foame.

VIII

Odată ca niciodată, o fetiţă căzu şi se lovi rău la cap exact cum era bine. Şi asta permise ca un lucru - un lucru femeie

- să-şi întindă tentaculul şi să ia legătura cu ea. Uimitoarele desene care urmaseră fuseseră momeala, morcovul agăţat în vârful băţului. Fuseseră cai zâmbitori şi batalioane de broaşte multicolore. Dar odată Perse ieşită la lumină... cum spusese Noveen?... s-a cam zâs cu fericirea. Talentul lui Libbit Eastlake i se răsucise în mână ca un cuţit. Doar că

aceasta nu mai era cu adevărat mâna ei. Tatăl n-a ştiut.

Adie fugise. Maria şi Hannah erau plecate la Braden School.

Gemenele nu puteau înţelege. Dar Nan Melda începuse să

bănuiască şi...

Am dat cu o pagină în urmă şi m-am uitat la fetiţa cu degetul la buze.

Ea ascultă, aşa că şşş. Dacă vorbeşti, te aude, aşa că şşş.

Lucruri rele se pot întâmpla şi lucruri şi mai rele sunt înaşteptare. Lucruri teribile în golf, lucruri care aşteaptă să teînece şi să te ducă la o corabie unde vei trăi ceva ce nueste viaţă. Şi dacă încerc să vorbesc? Atunci, lucrurile releni s-ar putea întâmpla tuturor, şi toate deodată.

Wireman stătea nemişcat lângă mine. Numai ochii i se deplasau, uneori uitându-se la Noveen, alteori la braţul palid care pâlpâia, apărând şi dispărând, în partea dreaptă

a corpului meu.