acelaşi cablu bine întins între prora şi ceea ce la vremea lui Elizabeth s-ar fi numit turn Marconi, creând un sclipitor triunghi portocaliu. Iată aceeaşi gradare ascendentă a luminii, portocaliu spre albastru. Era până şi aceeaşi suprapunere nu chiar întâmplătoare de culoare mâzgălită
care făcea corabia - mai subţire decât fusese a mea - să
semene cu o fantomă în depărtare, croindu-şi anevoie drum spre nord.
– Şi eu am desenat asta, am spus fără suflu.
– Ştiu, zise Wireman. Am văzut desenul. L-ai intitulat Prima.
Am frunzărit mai departe, trecând cu rapiditate peste teancuri mari de acuarele şi desene în creioane colorate, ştiind ce voi găsi până la urmă. Şi da, aproape de fundul coşuleţului am dat peste primul desen cu Perse făcut de Elizabeth. Numai că ea o desenase nouă, o frumuseţe suplă
cu trei catarge şi cu velele strânse, stând pe apele albastru-verzui ale golfului sub inconfundabilul soare â la Elizabeth Eastlake, care împrăştie lungi raze fericite de lumină. Era o minunată operă de artă, care mai că nu cerea o coloană sonoră în stil calipso.
Dar spre deosebire de celelalte desene, părea fals.
– Nu te opri aici, muchacho.
Corabia... corabia... familia, patru dintre rudele ei, în orice caz, stând pe plajă cu mâinile împreunate ca la decupajele din hârtie şi cu zâmbetele alea mari marca Elizabeth...
corabia... casa, cu ceea ce părea a fi o statuie ornamentală
pe peluză, un negru cu capul în jos... corabia, rândunica aceea albă splendidă... John Eastlake...
John Eastlake strigând... cu sângele curgându-i din nas şi dintr-un ochi...
M-am uitat ţintă la desen, încremenit. Era o acuarelă
făcută de un copil, însă făcută cu o pricepere diavolească.
Înfăţişa un om ce părea înnebunit de teroare, durere sau amândouă.
– Dumnezeule mare, am spus.
– Încă unul, muchacho, zise Wireman. Mai este un desen.
Am întors desenul cu omul strigător. Acuarelele vechi şi uscate scrâşniră ca nişte oase. Sub tatăl care striga era din nou corabia, numai că de data aceasta era de fapt corabia mea, Perse a mea. Elizabeth o pictase pe timp de noapte, şi nu cu pensula - încă mai desluşeam străvechile urme
uscate ale degetelor ei de copil în vâltoarea de cenuşiu şi negru. De data aceasta părea că în sfârşit văzuse dincolo de masca lui Perse. Punţile erau făcute aşchii, velele atârnau şi erau pline de găuri. În jurul ei, albastre în lumina unei luni care nu zâmbea şi nici nu împrăştia raze de fericire, sute de braţe scheletice ieşeau din apă într-un salut lichid. Şi, stând pe puntea din faţă, era o arătare umflată, palidă, vag feminină, îmbrăcată în ceva putred ce putea să fi fost pelerină, linţoliu... sau mantie. Era mantia-roşie, mantia mea roşie, numai că văzută din faţă.
În capul arătării se deschideau trei găvane goale, iar rânjetul ei depăşea marginile feţei într-un amalgam nebunesc de buze şi dinţi. Era mult mai oribilă decât cea din tablourile mele cu Fata şi corabia, pentru că mergea direct la subiect fără a face vreo pauză ca mintea să o prindă din urmă. Asta-i groaza supremă, mi-am spus. Asta-i tot ce te-ai temut vreodată că vei găsi aşteptându-te în întuneric. Vezi cum rânjetul arătării îi iese de pe faţă în bătaia lunii. Vezi cum înecaţii o salută.
– Cristoase, am spus, uitându-mă la Wireman. Când crezi?
După ce surorile ei...?
– Probabil. Ăsta trebuie să fi fost modul ei de a înfrunta situaţia, nu crezi?
– Nu ştiu, am zis. O parte din mine încerca să se gândească la fetele mele şi altă parte încerca să n-o facă.
Nu ştiu cum un copil - orice copil - poate produce aşa ceva.
– Memoria colectivă, zise Wireman. Aşa ar numi-o jungienii.
– Şi cum de am ajuns eu să pictez aceeaşi afurisită de corabie? Poate aceeaşi afurisită de creatură, numai că din spate? Au jungienii şi despre asta vreo teorie?
– În desenul lui Elizabeth nu scrie Perse, arătă Jack.
– Trebuie să fi avut patru ani, am spus. Mă îndoiesc că
numele i-a spus cine ştie ce. M-am gândit la desenele ei mai vechi - cele în care corabia aceasta fusese o frumoasă
minciună albă în care ea crezuse scurt timp. Mai ales odată
ce a văzut ce este cu adevărat.
– Vorbeşti de parcă ar fi reală, spuse Wireman.
Gura îmi era foarte uscată. M-am dus la baie, am umplut un pahar cu apă şi l-am dat pe gât.
– Nu ştiu ce să cred despre asta, am zis, dar am o regulă
generală în viaţă, Wireman. Dacă o persoană vede un lucru, ar putea fi o halucinaţie. Dacă doi oameni îl văd, şansele de a fi ceva real cresc exponenţial. Eu şi Elizabeth am văzut-o amândoi pe Perse.
– În imaginaţia voastră, sublinie Wireman. Aţi văzut-o în imaginaţia voastră.
Am arătat cu degetul spre faţa lui şi am spus:
– Ai văzut de ce e în stare imaginaţia mea.
