– Noveen, am zis. Numele este Noveen. Şi mi-aş dori să

pot răspunde afirmativ, dar numai desenele lui Elizabeth îmi vorbesc.

– De unde ştii?

Bună întrebare. De unde ştiam?

– Pur şi simplu ştiu. Pun pariu că ţie ţi-ar fi vorbit, Wireman. Înainte să te vindec. Când încă aveai scânteierea aia mică.

– Prea târziu acuma, spuse el. Scotoci în rucsacul cu mâncare, găsi feliile de castravete şi mancă vreo două. Ce facem, deci? Ne întoarcem? Pentru că am o bănuială că, dacă ne ducem înapoi, 'chacho, n-o să ne mai găsim niciodată tăria testiculară să ne întoarcem aici.

Credeam că are dreptate. Şi, până una-alta, în jurul nostru după-amiaza îşi lua adio.

Jack şedea pe scări, cu fundul pe o treaptă sau două

deasupra ascunzătorii ha-ha. Ţinea păpuşa pe genunchi.

Soarele intra prin acoperişul spulberat al casei şi-i poleia cu lumină. Aveau o stranie putere evocatoare, ar fi alcătuit un tablou extraordinar: Tânăr şi păpuşă. Felul în care o ţinea pe Noveen îmi aducea aminte de ceva, dar nu reuşeam să

pun degetul pe ce anume. Ochii negri de nasture ai lui Noveen păreau să mă privească aproape cu îngâmfare. Am văzut multe la viaţa mea, om râu ce eşti. Am văzut de

toate. Eu ştiu tot ce-i de ştiut. Păcat că nu-s un tablou pe care să-l atingi cu mâna ta fantomă, aşa-i? Da. Era păcat.

– Au fost vremuri când eu aş fi putut-o face să vorbească, spuse Jack.

Wireman păru nedumerit, dar eu am simţit clic-ul acela mic pe care-l auzi când o legătură pe care încerci s-o stabileşti se realizează în sfârşit. Acum ştiam de ce felul în care ţinea păpuşa mi se părea atât de familiar.

– Eşti pasionat de ventrilogie, aşa-i? Speram să par degajat, dar inima începea să-mi bubuie iar în pereţii cutiei toracice. Bănuiam că acolo, în capătul sudic al Duma Key, multe lucruri erau posibile. Chiar şi în puterea zilei.

– Mda, făcu Jack cu un zâmbet jumătate stânjenit, jumătate melancolic. Când aveam opt ani, am cumpărat o carte despre asta şi, doar pentru că tata a spus că e ca şi cum ai arunca banii pe fereastră, m-am ţinut serios de treabă, renunţând la orice altceva. Ridică din umeri şi Noveen tresări puţin pe piciorul lui. De parcă ar fi încercat şi ea să ridice din umeri. N-am fost niciodată extraordinar, dar am progresat destul cât să câştig Concursul de Talente în clasa a şasea. Tata a agăţat medalia pe peretele biroului lui. Asta a însemnat mult pentru mine.

– Mda, zise Wireman. Nimic nu se compară cu recunoaşterea meritelor tale de către un tată cârcotaş.

Jack zâmbi şi, ca întotdeauna, zâmbetul îi lumină toată

faţa. Se foi puţin, iar Noveen se foi odată cu el.

– Mai important însă a fost că eram un copil timid şi ventrilogia m-a ajutat să ies din cochilie. Mi-a fost mai uşor să vorbesc cu oamenii - mă prefăceam că sunt Morton.

Fantoşa mea, ştiţi. Morton era un atoateştiutor care ar fi spus orice în faţa oricui.

– Aşa sunt toţi, am spus. Cred că-i o regulă.

– Apoi am intrat la gimnaziu şi ventrilogia a început să mi se pară un talent de tocilar în comparaţie cu skateboarding-ul, aşa că am renunţat la ea.

Nu ştiu ce s-a ales de cartea aia. Dă-i tu vocea, se intitula.

Am rămas tăcuţi. Casa respira umed în jurul nostru. Cu puţin timp în urmă, Wireman ucisese un aligator. Acum, abia îmi venea să cred asta, deşi urechile încă îmi ţiuiau de la focurile de armă.

Apoi Wireman spuse:

– Vreau să te aud cum o faci. Fă-o să spună: Buenos dias, amigos, mi nombre es Noveen şi la mesa se scurge.

Jack râse.

– Mda, sigur.

– Nu - vorbesc serios.

– Nu pot. Dacă nu practici o vreme, uiţi cum se face.

Şi ştiam din cercetările mele că putea să aibă dreptate. În privinţa abilităţilor dobândite, memoria ajunge la o răscruce. Într-o direcţie sunt abilităţile de tipul „e ca mersul pe bicicletă“; lucruri care, odată învăţate, nu se mai uită

aproape niciodată. Dar abilităţile conştiente, creative, mereu schimbătoare, trebuie practicate aproape zilnic şi sunt uşor de afectat sau de distrus. Jack spunea că aşa este şi ventrilogia. Şi deşi nu aveam niciun motiv să mă îndoiesc de el - era vorba să creeze o nouă personalitate, în definitiv, nu doar să dea voce unei fantoşe - am spus:

– Fă o încercare.

– Poftim?

Se uită la mine. Zâmbind. Încurcat.

– Haide, încearcă.

– Ţi-am spus, nu pot...

– Încearcă, totuşi.

– Edgar, habar nu am cum ar vorbi ea, chiar dacă încă aş

putea să-i dau vocea mea.

– Mda, dar o ţii deja pe genunchi şi de faţă suntem doar noi doi, aşa că n-ai de ce să te temi.

– O, fir-ar să fie! Îşi suflă părul de pe frunte. Ce vrei să

spună?

– Hai să vedem ce iese pe moment, zise Wireman şi jur că

vorbi aproape în şoaptă.

V

Jack mai rămase un moment cu Noveen pe genunchi, cu capul în soare şi firişoare de praf ridicat de pe scări şi din vechiul covor din hol plutind în jur. Apoi schimbă poziţia mâinii aşa încât degetele sale să cuprindă gâtul rudimentar al păpuşii şi umerii ei de cârpe. Capul lui Noveen se ridică.

– Bună, băieţi, zise Jack, numai că încerca să nu mişte buzele şi cuvintele ieşiră Bună, ă'eţ.

Clătină din cap; particulele de praf din aer se agitară.