Nu răspunse, dar încuviinţă din cap. Era foarte palid.
– Ai spus: „Odată ce a văzut ce este cu adevărat“, zise Jack. Dacă vasul din imagine este real, ce este, mai exact?
– Cred că ştii, vorbi Wireman. Cred că ştim cu toţii; e greu ca naiba de trecut cu vederea. Doar că ne temem s-o spunem cu voce tare. Haide, Jack. Dumnezeu urăşte laşii.
– Bine, e o corabie a morţii, spuse Jack. Vocea lui era plată
în studioul meu curat, bine luminat. Duse mâinile la cap şi-şi trecu încet degetele prin păr, zburlindu-l mai tare ca oricând. Dar vă spun ceva, băieţi: dacă asta mă paşte la sfârşitul vieţii, îmi cam doresc să nici nu mă fi născut.
X
Am pus teancul gros de desene şi acuarele deoparte pe covor, fericit să le iau pe ultimele două din faţa ochilor. Apoi m-am uitat la ce se aflase sub lucrările ei, făcând coşuleţul atât de greu.
Era muniţie pentru pistolul cu harpon. Am scos de acolo una dintre săgeţile acelea butucănoase. Era lungă cam de patruzeci de centimetri şi destul de grea. Tija era din oţel,
nu aluminiu - nu ştiam sigur dacă aluminiul fusese folosit în anii douăzeci. În vârf avea trei lame şi, chiar dacă le lipsea luciul, păreau ascuţite. Am atins una cu buricul degetului şi o mărgeluţă de sânge îmi apăru imediat pe piele.
– Ar trebui să dezinfectezi rana, mă sfătui Jack.
– Da, chiar aşa, am spus. Am rotit săgeata în soarele după-amiezii, trimiţând reflexii dănţuitoare pe pereţi. Avea propria ei frumuseţe urâtă, un paradox rezervat poate doar anumitor arme.
– Asta n-ar ajunge prea departe sub apă, am spus. Nu la cât e de grea.
– Ai fi surprins, zise Wireman. Pistolul declanşează un arc şi un cartuş cu C02. Are o putere bunicică. Iar în zilele de atunci ajungea să bată pe distanţă scurtă. Golful forfotea de peşti, chiar şi aproape de mal. Dacă Eastlake voia să
împuşte ceva, o putea face de obicei de la unul sau doi metri.
– Nu înţeleg vârfurile astea, am spus.
Wireman recunoscu:
– Nici eu. Elizabeth avea cel puţin o duzină de harpoane, inclusiv cele patru afişate pe peretele din bibliotecă, şi niciunul nu semăna cu astea.
Jack se dusese în baie şi se întorsese cu o sticlă de apă
oxigenată. Acum îmi luă harponul din mână şi-i examina vârful cu trei lame.
– Ce-i ăsta? Argint?
Wireman schiţă un pistol din degetul mare şi arătătorul şi-l îndreptă spre el.
– Nu te entuziasma prea tare, dar Wireman crede că ai nimerit-o la fix.
– Şi nu pricepeţi? întrebă Jack.
Eu şi Wireman ne-am privit reciproc, apoi ne-am îndreptat atenţia înapoi spre Jack.
– Nu v-aţi uitat la filmele potrivite, zise el. Gloanţele de argint sunt folosite la uciderea vârcolacilor. Nu ştiu dacă
argintul are sau nu efect şi asupra vampirilor, dar e clar că
cineva credea că are. Sau că ar putea avea.
– Dacă sugerezi că Tessie şi Laura Eastlake sunt vampiri, spuse Wireman, trebuie să li se fi făcut o sete teribilă din 1927 şi până acum.
Se uită la mine, aşteptând să-l susţin.
– Cred că Jack e pe pista cea bună, am spus. Am luat sticla de apă oxigenată, am înmuiat în ea degetul la care mă
tăiasem şi am scuturat sticla de câteva ori.
– Aşa face un bărbat adevărat, spuse Jack, rânjind.
– De ce, aveai de gând să bei din ea? am întrebat şi, după
un moment de gândire, eu şi Jack am izbucnit în râs.
– Hă? făcu Wireman. Nu pricep.
– Nu contează, spuse Jack, rânjind mai departe. Apoi îşi recapătă seriozitatea. Dar nu există vampiri pe lumea asta, Edgar. Poate că există fantome, asta sunt dispus să admit -
cred că aproape toată lumea crede că fantomele pot să
existe - însă vampiri nu există. Se lumină când îi veni o idee. Pe deasupra, e nevoie de un vampir pentru a face un alt vampir. Gemenele Eastlake s-au înecat.
Eu am luat din nou în mână harponul cel scurt şi l-am întors pe toate părţile, făcând ca lumina reflectată în vârful lui mătuit să se plimbe pe perete.
– Totuşi, asta îţi dă de gândit.
